Uneori, lucrurile se leagă atât de frumos… Cu aproximativ o lună în urmă, Sorin Tudor mă ruga să scriu pentru Webcultura un fel de testimonial. Un mic articol, câteva rânduri despre unul/doi dascăli la care ţin şi care-mi sunt dragi. Mi-a stârnit imediat interesul. Ştiam clar care sunt cei doi profesori despre care vreau să scriu. Surprinzător sau nu, nu-mi aduceam aminte prenumele unuia dintre ei. Şi nu mi-l aduceam aminte, pentru că, orice aţi spune voi, prenumele unui profesor nu e ceva de care să-ţi aminteşti foarte repede. Ştiţi cum e?! E ca la Domnul Trandafir. Care e prenumele domnului Trandafir?! 
Ei bine, cei doi dascăli, mult prea dragi mie, sunt Emil Archip şi Dumitru Busuioc. Primul m-a învăţat cam cum e treaba cu semnele de punctuaţie, onomatopeele, dativul şi acuzativul, toate în limba romană. Cel de al doilea, cum e cu verbele neregulate, cum e cu ordinea cuvintelor în propoziţie sau cum e cu negaţiile în limba engleză. Şi aşa cum spuneam şi în cele câteva rânduri scrise pentru Sorin, n-am fost un elev eminent. Însă cele două materii m-au atras. Şi m-au atras datorită oamenilor pe care aici îi numim profesori.
Asta-i una. Pentru că zilele trecute, şi de asta spuneam că uneori lucrurile se leagă atât de frumos, domnul profesor Busuioc a venit pe la mine şi mi-a adus o carte. O carte care se numeşte Monografia Şcolii Nr. 5 Vaslui, o carte pe care mi-o doream foarte mult. Nu ştiu cât a fost de vizibil pentru dumnealui, dar m-am emoţionat rău când mi-a dat cartea. M-am emoţionat pentru că, într-o fracţiune de secundă, am început să-mi amintesc… Am început să-mi amintesc frânturi din copilărie şi din momentele petrecute la şcoală…
Încă n-am apucat s-o citesc din copertă-n copertă, însă, când am ajuns acasă, am început s-o frunzăresc. Şi mi-am adus aminte de Valeria Bălănescu, draga mea învăţătoarea şi omul care mi-a ţinut mâna în care aveam stiloul (da, în acele timpuri, noi, copiii, încă scriam cu stiloul) cu care făceam bastonaşe, şi femeia care a început să ne spună ce e bine şi ce e rău. Mi-am adus aminte de Emanoil Ursu, omul care mi-a fost diriginte şi care mă certa pentru că nu prea le ştiam cu matematica (şi mare dreptate avea).
Apoi de Aneta Sârbu, cea care ne-a vorbit şi ne-a învăţat tot ce s-a întâmplat de la Burebista încoace, Lucica Beligan, doamna noastră director din acea perioadă, Brânduşa Dobriţă, profesor de Limba Română şi femeia despre care mulţi dintre voi nu ştiu că a jucat rolul Mariucăi Zaharia, eroina de la Mărăşeşti, în filmul Balada pentru Mariuca, dar un film pe care toţi din generaţia mea sunt convins că l-aţi văzut, despre Anton Adămuţ, profesor de istorie şi omul cu care jucăm tenis de masă împreună cu profesorul de sport Paul Trofin, şi omul care după mulţi ani mi-a fost profesor şi la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Politice, de Florin Dascălu, profesor de fizică, un om la care am ţinut tare mult şi care nu mai e printre noi. Nu în cele din urmă, de Viorica Movilă, secretar şef în cadrul şcolii, omul la care mă duceam ori de câte ori aveam nevoie de ceva şi omul cu care, destul de des, dimineaţa, mă întâlnesc în drumul meu către serviciu.
Mi-a adus aminte şi de colegii de la acea vreme, oameni pe care nu am cum să-i amintesc pe toţi în articol. Despre unul singur vreau totuşi să scriu două rânduri. Vreau să amintesc pentru că îmi este vecin de scară, mi-a fost şi îmi este prieten bun. Acum e niţel departe… Este Consulul General al României la Shanghai, R.P. Chineză şi se numeşte Florin Marius Tacu. Coco, mi-e dor de tine…
Azi, datorită acestei Monografii, pentru care îi mulţumesc domului profesor Busuioc, mi-am adus aminte de voi. De voi toţi… Şi am zâmbit… Vă mulţumesc! Vă mulţumesc mult…
Recent Comments