10 minute. 10 minute mi-a luat să-i respect pe cei de la Promoţii de firmă.ro. Ştiţi de ce? Pentru că, în 10 minute, între noi a avut loc un schimb de câteva mail-uri. Şi totul se întâmpla la ora 21.30. Iar mail-urile nu erau automate… Cineva muncea la ora aia…

Căutam un cadou pentru una dintre nepoţelele noastre. Nişte căşti. Iar soţia mea a dat peste site-ul celor de la Promoţii de Firmă. Ea e cea care se ocupă de comenzile online în familie. A văzut ce voiam şi le-a trimis un mail pe la ora 21.30. Evident, nu ne gândeam că vom primi răspuns în acea seară…

Ei bine, surpriză! La doar câteva minute am şi primit răspunsul, în el fiind specificat faptul că produsul respectiv nu este pe stoc şi urmează să vină din Marea Britanie, dar asta va dura undeva între 7 şi 10 zile. În câteva minute, da? La ora 21.30, da… ?

Şi de ce vă spuneam la început că mail-urile nu erau automate? Pentru că soţia mea le-a răspuns şi le-a spus că nu mai putem face comanda, deoarece ziua nepoatei noastre e în câteva zile, iar coletul nu va ajunge în timp util. Iar omul care se ocupă de acest site a răspuns, şi-a cerut scuze că nu poate onora comanda şi i-a urat “La mulţi ani” nepoţelei noastre… Încă o dată, la 21.30, da?

Concluzie? Aşa se ţine un business dacă vrei să faci ceva… Aşa se munceşte când vrei să-ţi atragi clienţii… Aşa se răspunde unui mail… Aşa faci atunci când vrei ca un potenţial client să revină pe site-ul tău şi să-ţi facă afacerea să meargă… Indiferent că e 10 dimineaţa sau 10 seara…

Felicitări, Promoţii de firmă! Felicitări, omule care seara, când mulţi sunt în oraş, la un restaurant, la un bar, într-un club sau se pregătesc să doarmă, ţi-ai găsit câteva minute pentru a răspunde câtorva mail-uri! Felicitări!

Sursa Foto

Mulţi ani, dar foarte mulţi ani “situl arheologic” Curţile Domneşti Vaslui arăta aşa…

Şi accesul era interzis… Pentru că era un “şantier în lucru“…

Citește restul articolului

Ce este o companie fără un nume bine ales sau fără un logo potrivit? Ce este un brand fără un nume care să se potrivească perfect cu ceea ce fac şi ce este un brand al cărui logo parcă ar scârţâi? Bine… În momentul în care devii brand, nu prea ai cum să nu ai un nume pe care să nu-l ştie toată lumea, nu ai cum să ai un logo care să nu fie recunoscut, indiferent că-l arăţi cuiva la piaţă, la bibliotecă, la o spălătorie de maşini, într-o firmă, într-o corporaţie, oriunde… Oricine-l va recunoaşte.

Dar să fim sinceri, există şi companii, ori oameni care lucrează în companii, ori firme care se ocupă de promovarea acelor companii, care nu că nu se pricep la promovarea pentru care au fost angajaţi, fie că vorbim despre un logo, despre un banner, despre un lucru aşezat prost pe o reclamă, despre un text care să nu “lovească” exact cum trebuie publicul ţintă… Dar au niscaiva lipsuri… Există şi aşa ceva, nu?

Ei bine, trebuie să ştiţi că există şi firme care se pricep la astfel de treburi, oameni care se ocupă de astfel de aspecte, oameni angajaţi fix pentru a face acest lucru, între ei aflându-se şi băieţii de la Seed Consultants, o companie care încearcă şi, se pare, reuşeşte să ajute unele dintre firmele româneşti să devină brand-uri. Şi dacă deja sunt brand-uri şi consideră că “au ajuns la un impas”, să le “rebrenduiască”…

Citește restul articolului

N-am fost niciodată un elev model. N-am excelat niciodată la şcoală. Am spus-o şi o voi recunoaşte oricând. Am avut doar câteva obiecte care mi-au plăcut şi la care am învăţat. Patru, mai exact… Iar unul dintre ele a fost Limba şi Literatura Română. O să vă spun o mică poveste. Și sunt convins că ai mei părinţi, după atâţia ani şi la vârsta pe care o am, n-or să mă mai certe…

Eram elev… Şi-mi plăcea să citesc! Citeam tot ce prindeam, indiferent că vorbim despre şcoala generală, indiferent că vorbim despre liceu. Şi aveam un birou, care în partea de sus avea un sertar. Ei bine, fie că aveam de învăţat la chimie, fie că aveam de învăţat la fizică, fie că aveam de învăţat la matematică, eu citeam… Citeam orice care nu avea legătură cu obiectul respectiv… Citeam Moromeţii, citeam Ion, citeam Răscoala, citeam La Medeleni, citeam Dumbrava Minunată, citeam Nunta Domniţei Ruxandra, citeam Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă, citeam Baltagul, citeam Neamul Șoimăreștilor, citeam Popa Tanda, citeam Mara, citeam O scrisoare pierdută, citeam Doua loturi, citeam Conul Leonida fata cu reacţiunea, citeam D-ale carnavalului… În concluzie, citeam! Şi în momentul în care mama sau tata se apropiau de camera mea, aruncam cartea respectivă în sertar, îl închideam şi mă prefăceam că învăţ la obiectele pe care le aveam pentru a doua zi. Să nu înţelegeţi că le ignoram, dar învăţam atât cât considerăm că-mi vor fi de ajutor pentru viitor…

De ce am făcut introducerea asta? Pentru că la toată povestea mea există o parte frumoasă, dar şi o parte tristă. Partea frumoasă e că, acum 20 – 30 de ani, copii nu sufereau din cauza lipsei cărţilor. Oricine avea posibilitatea să citească din titlurile pe care vi le-am înşirat mai sus. Partea tristă e că acum sunt extrem de mulţi copii care, poate, ar face exact ce făceam eu când eram la scoală… Ar citi… Dar n-au de pe ce…

Citește restul articolului

Văd ieri un tweet dat de Andrei. Şi-mi aduc aminte de o întâmplare petrecută cu ceva vreme în urmă. Cam anul trecut…

Eram pe terasa unui astfel de “restaurant” în Gara de Nord, Bucureşti. Aşteptam trenul care să mă ducă acasă. Lume multă, nebunie, cum ştiţi cu toţii că e în Gara de Nord. Nebunie şi la “hamburgărie”. Aglomeraţie pe terasă, pentru că nu erau multe locuri libere (se vopseau mesele şi băncile). Stăteam şi eu ca omu’, cu o cafea în faţă, aşteptând trenu’, fumam şi “citeam” ce citeşte tot românu-n ziua de azi: telefonu’…

La un moment dat, sunt întrerupt din lectură de către un domn şi o fetiţă cam de 9-10 ani, el ducând în mână o tavă cu “de toate” pentru ambii. După aceea aveam să aflu că sunt tată şi fiică… “Nu vă supăraţi, e liber? Sigur, zic eu, numai să nu vă deranjeze fumul de ţigară.” “Nicio problemă, zice el, şi eu fumez!” “Bine, bine, dar fetiţa?!” Nici un răspuns…

Cei doi aşteptau pe cineva care urma să vină cu un tren în câteva minute. Mâncau şi vorbeau diverse… colege de şcoală, colegi, teme etc. Mi-am închis “cartea”… nu mai puteam citi din cauza discuţiei tată-fiică. Am preferat să-i ascult şi să privesc oamenii din gară, imaginându-mi problemele pe care le are fiecare…

La un moment dat, gândurile îmi sunt întrerupte de un fragment de conversaţie dintre cei doi “colegi” de masă:

- Tată, te rugasem să-mi iei şi mie o cola… De ce mi-ai luat apă?
- Parcă te rugasem să nu mai bei căcaturi, nu? … răspunse tatăl muşcând cu poftă dintr-un hamburger…

Sursa Foto