Mi-era dor să scriu un articol care să aibă rost. Nu că până acum aș fi scris altfel, mai ales dacă ar fi să fac referire la Expresiile Românești. Dar articolul ăsta e altceva. Acum două zile am fost la lansarea unui album de fotografie și a unui film. Nimic interesant până aici, o să spuneți. Ei bine, nu-i chiar așa. Vreau să vă contrazic spunându-vă că două ore, cât a durat evenimentul, am avut senzația că m-am întors în copilărie. Și asta are rost. Două ore am avut în nas miros de mere și gutui, de pelin, de lemn proaspăt lucrat, de bucate făcute de bunicii mei, de iarbă proaspăt cosită… Și asta are rost! Pentru că mi-e dor de toate astea! De asta are rost!

E și un vinovat pentru toate astea. Da, îl fac vinovat, dar îi mulțumesc atât de mult pentru că ne-a făcut să venim până la Iași. Se numește Răzvan Voiculescu și este cel care, alături de alții, rostuiește. Mie așa mi-a plăcut să-i spun, el spunându-mi că, mai degrabă, îi caută pe cei care o mai fac.

Ce face, mai exact? Caută oameni pe care nu-i vedeți zilnic pe stradă. Caută oameni frumoși, oameni care par că nu mai există, oameni care încă mai aduc frumosul în suflete, care cu degetele lor (sau nu, dar asta o să înțelegeți doar dacă veți merge la lansări, să-i vedeți filmulețele sau să-i cumpărați cartea) fac lucruri minunate. Oameni cărora le e dor de rost. Sau nouă ne e?!

Pentru că așa se numește ultima carte lansată de Răzvan Voiculescu: Dor de ROST. Două cuvinte care, așa cum spunea la lansare profesorul George Bondor, sunt atât de simple, dar atât de pline de context. Dor de ROST este (din punctul meu de vedere) ceea ce așteptam de ceva vreme. Este „locul” în care Răzvan a reușit să adune câtiva oameni păstrători de rost. Pe care trebuie să-i vedeți, fie că vorbim despre cartea lui, fie că mergeți în drumurile voastre până la fiecare acasă să le bateți la poartă. Răzvan spunea că o să rămâneți suprinși de cât de bine veți fi primiți. Și mai spunea ceva, și o să-mi permit să-l citez: “în Dor de Rost veți descoperi oameni care în toată viața lor nu au trecut mai departe de cateva sate aflate în împrejurimile lor.”.

Nu știu ce ar mai fi de spus… Vă las mai jos cu un filmuleț rupt din Dor de ROST, film în care îl vedeți pe fierarul Gheorghe Timiraș (preferatul meu), dar și cu câteva imagini “furate” de la Răzvan Voiculescu, imagini cu Tanti Aurica, țesătoarea, sau Nicolae Rotaru, sculptorul, sau Bogdan Barzu, făuritorul de măști.

A, și ar mai fi ceva! Mulțumim, Răzvan! Mulțumim pentru ceea ce faci! Și ție, și celor care te ajută, și, nu în ultimul rând, celor pe care îi cauți. Păstrătorilor de Rost. Pentru că, vezi tu?! Uneori, ne e Dor…

E un film în care, poate, mulţi se vor regăsi. Pentru unii, amintiri, pentru alții, nou… E un film făcut în anul 1970. Aşa arăta Vasluiul în acei ani. Ce am încercat eu? Să fac o comparaţie între acei ani şi cei în care trăim, comparație pe care o vedeţi şi în pozele de mai jos.

Filmul pe care-l vedeţi l-am găsit la Andrei Beşliu, cel care, de altfel, este şi omul care se ocupă de contul Vasluiul Comunist pe Facebook. Andrei s-a născut în Vaslui, este arhitect şi lucrează în advertising de vreo 15 ani, iar de vreo 20 de ani s-a mutat în Bucureşti. Iar proiectul Vasluiul Comunist l-a început singur în urmă cu câţiva ani.

Nu în ultimul rând, vreau să vă spun că toate aceste cadre pe care le vedeţi în film au fost realizate în 1970 de către fotograful ieşean Ioan Matei Agapi şi de către Dumitru Jijie. Iar vocea de pe fundal este tot a domnului Jijie, un om deosebit, pe care-l cunosc destul de bine, în perioada copilăriei mele fiindu-mi şi profesor de chitară.

Sper să vă placă! Așa cum spuneam la început, sper să vă regăsiți în el. Și sper ca, după anii ce vor trece, să continuie cineva acest pararelism.

PS: Filmul a fost restaurat aproape integral de către Muzeul Judeţean Vaslui

Mai multe imagini în continuare.

…şi prima expoziţie la care a participat şi soţia mea cu câteva lucrări. Expoziția “Icoana – Fereastră către Dumnezeu” a fost organizată de către doamna profesor Alina Anghelinei, împreună cu Traian Mocanu, artist plastic, profesor şi director al Școlii Populare de Arte “Titel Popovici” Iași, şcoală pe care o urmează şi Otilia de 3 ani.

Cine sunt cei care şi-au expus lucrările la vernisajul care a avut loc pe 8 Aprilie 2015 la Casa Cărţii din Iaşi? Iată: Otilia Grumăzescu, Marinela Ionescu, Diana Avădănii, Larisa Peter Olaru, Marinela Gherasim, Crina Buzilă, Eliza Fotache, Viorica David, Mircea Mustață, Ionela Hlosciuc, Ioana Dănilă, Ana Brânzilă, Codrina Anghelinei, Meda Dascălu, Raluca Keher, Ana Rostching, Monica Oțel, Oana Olaru, Cătălina Stavarache, Cristina Donea, Carolina Neculcea, Adina Popescu.

O să vă las imediat cu filmuleţele şi cu imaginile, dar vreau să vă spun doar că doamna profesor Alina Anghelinei, atât cât mă pricep eu, este un profesor şi un artist desăvârşit! Şi de ce consider asta? Pentru că, dacă a reuşit (şi nu o dată) să facă expoziţii cu lucrări ale elevilor săi, iar acele lucrări să fie apreciate, înseamnă că se pricepe. Înseamnă că a ştiut ce să le ceară elevilor, înseamnă că a ştiut ce să le spună celor pe care-i îndrumă. Poate cei care îi sunt elevi ar fi spus mult mai multe lucruri despre dumneaei. Inclusiv soţia mea. Lucruri bune, evident!

Este interesant tot ce spune domnul profesor Traian Mocanu, alături de doamna profesor Alina Anghelinei, în ambele filmuleţe şi merită urmărit, dar, după părerea mea, esenţa acestei expoziţii este explicată tot de dumnealor, în al doilea filmuleţ, de la minutul 5:47 şi până la final.

Nu cred că mulţi ştiţi câtă muncă este în spatele unei icoane, nu cred că mulţi ştiţi că o icoană nu este o simplă pictură şi că ascunde în spate o multitudine de simboluri, o multitudine de lucruri, chestii pe care eu nu le-am ştiut până când nu mi le-a explicat şi nu le-am văzut la soţia mea. Mai mult, nu cred că mulţi ştiţi ce înseamnă pictatul unei icoane pe sticlă şi paşii complicaţi pe care-i urmează un pictor până vede finalul înrămat şi gata pentru expoziţie…

Este o lume… Sunt ore de muncă, sunt ore de studiu, sunt trăiri, sunt emoţii, sunt zile în care nu poţi pune mâna pe penson pentru că nu ai dispoziţia necesară. Ştiu, sunt lucruri pe care noi, cei care nu avem nicio legătură cu pictura, nu le înţelegem. Dar este o lume atât de frumoasă!

Şi, până la urmă, ce poate fi mai frumos decât să auzi în spatele tău (în timp ce fotografiezi) două persoane vorbind între ele şi spunând “Astea-mi plac cel mai mult, icoanele pictate de Otilia.”

Ce poate fi mai frumos…?!

Despre bunul meu amic Peter Hurley v-am mai povestit în momentul în care Caravana CASPER a ajuns în Vaslui. Între timp, Peter a mai făcut tot felul de lucruri frumoase pentru România, ultimul fiind şi cel care m-a făcut să scriu despre el şi să-i mulţumesc. Dar, până atunci, să vorbim puţin de Peter. Acum… nu ştiu dacă este un irlandez cu suflet de român, sau e, de fapt, un român cu suflet de irlandez…

Dacă aţi dat un click pe link-ul de mai sus, cel in care Google ne spune cine e Peter, aţi văzut că este unul dintre oamenii care au făcut, fac şi vor face, probabil, mai multe decât mulţi dintre noi, cei care ne-am născut şi am crescut aici. Este cel care, uneori, cu banii lui, a promovat Maramureşul aşa cum puţină lume a făcut-o. E cel care a plecat pe jos de la Săpânţa, a străbătut aproximativ 650 de kilometric, şi s-a oprit la Muzeul Ţăranului Român în Bucureşti. Tot ce a găsit în toate zonele prin care a trecut a lăsat scris într-o carte care se numeşte Drumul Crucilor, carte pe care a lansat-o în anul 2013.

Este cel care promovează satul românesc exact aşa cum este el, cu bune, cu rele, dar, în special, cu lucruri care ar trebui să rămână acolo, care n-ar trebui să moară vreodată şi care ar trebui promovate mai des. Şi (asta ca să faceţi o pauză înainte de a citi mai jos ce m-a făcut să scriu acest articol), Peter este cel care apare în clipul Trupei Taxi, alături de Irina Margareta Nistor, Subtitrarea la români.

Gata pauza? Bun! Să revenim…

Cu câteva zile în urmă, Peter a participat la o masă rotundă cu tema “Rolul Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2014-2020 în lupta cu sărăcie şi excluziunea socială în România rurală”. Printre alţii,

la masa a fost present şi Comisarului European pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală, Mr Phil Hogan, din Irlanda, aflat în prima sa vizită în România. Şi ce face Peter al meu? Se ridică şi începe să-i spună lu’ ‘nea Hogan următoarele lucrușoare. Și vã rog din tot sufletul să citiţi atent ce i-a zis. Pentru că merită!

Comisare,

Numele meu este Peter Hurley. Sunt din Irlanda. Trăiesc în România de peste 20 de ani. În ultimii șase ani am fost implicat în proiecte civice de promovare a României rurale, pentru care în 2011 am fost decorat cu Ordinul Național pentru Merit. În 2012, am fost director de promovare în cadrul unităţii de sprijin a Rețelei Naționale de Dezvoltare Rurală, fiind responsabil de încurajarea cooperativelor agricole, turism rural şi produse tradiționale.

Ştiu că mulţi ar dori să vorbească astăzi. De aceea, am condensat punctul meu de vedere la câteva minute şi aş dori să vă cer permisiunea să vi-l împărtăşesc.

Pentru a răspunde la întrebarea referitoare la rolul Programul Naţional de Dezvoltare Rurală în lupta împotriva sărăciei din mediul rural – răspunsul este suficient de clar. Ca şi în cazul versiunii consultative a Ghidului Solicitantului pentru „Măsura 4.1 – Investiţii în exploataţii agricole”, resursele concentrate pe exploataţii mai mari de 8.000 unităţi exclud marea majoritate a gospodăriilor agricole. Este dificil a vedea Programul ca având impact semnificativ asupra sărăciei.

În decembrie 2008, am cinat cu un membru al Comisiei Parlamentare pentru Agricultură din Camera Deputaţilor care mi-a spus: “În România sunt 120.000 de fermieri. Aceştia reprezintă interesul nostru. Cele 4 milioane de gospodării ţărăneşti nu sunt problema noastră. Dacă doriţi să vorbiţi despre ele, luaţi legătura cu Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale.

Totuşi nu este firesc să lăsăm responsabilitatea exclusiv în sarcina administraţiei romaneşti. Cred că trebuie să cercetăm mai profund.

Soluţia costă bani, cred că mult peste cele 8 miliarde de euro stabilite pentru Pilonul 2 în Programul Naţional de Dezvoltare Rurală a României.

În anii 1920, clasa ţărăneasca a României era una dintre cele mai bogate din Europa. Am auzit că îşi trimitea copiii la scoală în Franţa. În 1930 în România erau 7.500 de cooperative cu 1,5 milioane de acţionari, în timp ce populaţia totală a tării era de 10 milioane de persoane.

Această cultură înfloritoare a primit trei lovituri de graţie: 1949 – 1990 – 2007

Comuniştii au considerat clasa ţărăneasca cel mai mare duşman al lor. I-au numit pe ţărani “micii capitalişti”. Cu ani în urmă, l-am întrebat pe un “capitalist mic” de 80 de ani:

“Cum a fost când a venit colectivizarea?”

“Într-o zi, au venit în curtea mea şi au luat totul. Au luat calul, vacile, toate animalele. Căruţa, plugul, toate instrumentele noastre mari şi mici. Au luat toate seminţele şi tot din magazie. Au luat chiar şi mica râşnita pe care o foloseam pentru măcinarea porumbului. Au dus totul la ferma colectivă. Şi din acea zi, dacă nu doream să murim de foame, a trebuit să lucrăm pentru ei.”

“Şi cum a fost în 1990, când ţi-ai recăpătat terenurilor?”

“În 1990?”, a spus el. “Mi-au dat înapoi terenul Dar nu mi-au dat nici un instrument pentru a-l lucra. A trebuit să încep iarăşi de la zero. Numai că de data aceasta eram cu 45 de ani mai în vârstă şi nu mai eram tânăr.”

Am auzit despre colectivizarea forţată începută în 1949. Se vorbeşte doar foarte puţin despre de-colectivizarea forţată din 1990 şi efectul său devastator asupra unei populaţii rurale deja sărăcite. Milioane de săteni au fost catapultaţi înapoi la Epoca Fierului, luptând pentru existentă pe 3 sau 4 parcele de teren, situate la kilometri distanţă, muncă istovitoare, fără umbră, câteva unelte manuale, poate un cal şi o căruţă folosite în comun.

(M-am întrebat întotdeauna, unde au fost în ultimii 25 de ani organizaţiile umbrelă, responsabile pentru promovarea spiritului de cooperare al Europei? De ce au abandonat acestea micii producători din România?)

Şi odată cu intrarea în UE în 2007, micii producători au fost pur şi simplu distruşi. Au fost spulberaţi de complexul agro-industrial, care se întinde de la Portugalia până în Grecia. Cartofii sunt culeşi în Germania (probabil de români), spălaţi în Italia şi transportaţi în România. De la producător la consumator este un circuit închis. Acest complex a demarat acum 50 de ani, tot timpul subvenţionat de UE din toate punctele de vedere imaginabile: educaţional, ideologic, financiar, tehnologic, logistic, comercial.

Micul producător român nu este doar dezavantajat. A fost scos definitiv din modul său de trai fiind forţat să-şi părăsească ţara natală. A devenit un refugiat economic. Ceea ce au început comuniştii, UE reuşeşte să finalizeze. Şi poate mai presus de toate, ca urmare a acestei dizlocări, între 200.000 şi 300.000 de copii români cresc fără unul sau ambii părinţi pentru o parte sau întreaga lor copilărie.

Vă puteţi imagina, Comisare, protestele publice dacă jumătate dintre elevii din clasele primare din Irlanda ar fi lipsiţi de unul sau ambii părinţi pentru întreaga lor perioadă de educaţie ca urmare a participării la Uniunea Europeană? Şi e doar o dimensiune a dificultăţilor sociale suportate de către copii români astăzi.

Uniunea Europeană asistă – în spaţiul rural românesc – la cea mai mare nedreptate socială din istoria să. Este echivalentul în secolului 21 al “La dracu sau la Connacht!” (zona cea mai săracă a vestului Irlandei).

România este ultima civilizaţie rurală autentică a Europei. Este o moştenire agricolă a cărei unicitate nu o vom mai revedea. Şi totuşi strategiile noastre nu par să fi avansat fată de politica de “laisssez-faire” din secolul al XIX-lea.

Piaţa deschisă produce avantaje pentru unii oameni în detrimentul altora. Aceşti alţii, din cauza poziţiei, educaţiei lor, istoriei lor poate, se trezesc excluşi de la beneficiile pieţei comune. Ei ar trebui să primească sprijin.

Aceasta nu este o idee nouă. Aristotel a vorbit despre justiţie: oamenii inegali (diferiţi) trebuie trataţi inegal.

Dacă aceasta nu se potriveşte situaţiei săteanului român….

Acum pot auzi în acelaşi timp şi întrebarea contribuabilului european: de ce ar trebui să ne pese?

Eu cred că putem identifica o mulţime de motive sociale şi economice foarte solide pentru care ar trebui să ne pese tuturor de acestă problemă.

Dar care este cea mai importantă cauză pentru mine după 21 de ani de când sunt aici?

Aceşti fermieri şi strămoşii lor au ţinut prima linie a Europei de sute de ani. Şi nu sunt doar români. Există 400.000 de mici fermieri maghiari aici. Şi până în 1991 au existat şi o jumătate de milion de săteni germani. Împreună au ţinut sus drapelul astfel încât toţi ceilalalti europenii să poată prospera şi dormi bine. Ei au fost pacificatorii neplătiţi şi tăcuţi ai Europei, timp de mai multe generaţii. Zonă tampon. Pentru a păstra pacea, de multe ori au trebuit să meargă la război. Şi niciodată nu s-au eschivat de la responsabilităţile lor. Au plătit timp de 45 de ani, preţul fără milă sub comunism, abandonaţi de vest şi având unghiile smulse în timpul programelor de reeducare. Şi ce primesc în schimb? Locuri de muncă de livrare pizza în Scunthorpe şi documentare pe Channel 4 numite “The Romanians are coming! (Vin românii)”.

Are loc un cataclism în România, Comisare, iar epicentrul său se afla la sat.

După ce am trăit timp de 21 ani aici pot confirma multe lucruri. Unul dintre ele este că irlandezii şi românii sunt exact la fel. Singura diferenţa este aceea că Irlanda este o insulă. În 800 de ani am avut doar un singur vizitator. Românii mereu la mijloc, literalmente, au avut un alt vizitator în fiecare generaţie.

Cel mai recent vizitator este Uniunea Europeană.

Cel imediat înainte era Uniunea Sovietică.

Şi adevărul dureros este că toţi aceşti vizitatorii iau mult mai mult decât aduc.

Povestirea mea finală este referitoare la bancherul pe care l-am întâlnit în 1997, când au început să intre pe piaţa româneasca:

„Exista 6 milioane de case şi apartamente în România. Iar toate proprietăţile sunt 100%, fără a fi ipotecate. Nicăieri altundeva nu există aşa ceva. Aceasta reprezintă un „stoc de locuinţe” în valoare de 300 miliarde de euro pe care noi le vom transforma în datorii, care să producă profit.”

De 15 ani, cel mai mare import în România a fost euro.

Comisare, România este o tară fascinantă şi complexă. Într-un mod ciudat, destinul său pare a fi testarea fermităţii şi verticalităţii tuturor celor care se nasc sau se aventurează pe aici, indiferent că sunt oameni sau imperii. În cazul în care mesajul nostru este “Bine aţi venit la UE, lăsaţi demnitatea la uşă!”, e greu de crezut că acesta nu va avea un efect de bumerang.

Fac apel la dvs pentru că trebuie să existe un mecanism pe care să îl puteţi declanşa, care ar precipita o evaluare independentă a ceea ce eu numesc “nedreptatea din mediul rural al României” (Rural Romania’s Raw Deal), o evaluare care ar putea permite Comisiei să şi asume responsabilităţile reale în România, pentru securitatea pe termen lung a tuturor cetăţenilor UE. Românii nu sunt doar o piaţă. Sunt cei care menţin pacea. Nu pare să existe nici o limită pentru ceea ce cheltuim pe arme şi protecţie bancară. Deci, o dată am putea, vă rog, să punem un preţ pe pace?

Am aici o fotocopie a unei cărţi rare. A fost scrisă în 1921 de către un alt irlandez, trimis aici de Horace Plunkett. Se numeşte “Mişcarea cooperatistă din Iugoslavia şi România – lecţii pentru reconstrucţia postbelică”. Cândva micii producători ai României au fost un model pentru Irlanda în perioada de tranziţie. Nu există nici un moment mai prielnic decât acum pentru a dărui ceva în schimb.

Cam asta-i! Ce pot să zic? Mutumesc, Peter! Mulţumesc din suflet pentru tot ceea ce faci! Şi ştii ceva?! Cunoşti vreun „Peter Hurley” care ar putea să se ocupe şi de Moldova aşa cum ai făcut tu cu Maramureşul? Dacă da, dă-mi un semn, te rog!

Sursa Foto

Ca să ne înţelegem de la început: acesta nu este un articol plătit! Nu am în casă niciun echipament/dispozitiv Samsung. Nu am în casă niciun obiect electrocasnic Samsung. Nu am în casă nimic pe care să scrie Samsung. Da, recunosc, deşi nu am nimic al celor de la Samsung, îmi place mult Note-ul lor!

Dar acest articol nu e despre asta. În acest articol vreau doar să-l felicit pe cel/cea/cei/cele care se ocupă de tot ce înseamnă Social Media pentru Samsung România. Şi, pentru că mai aveam câteva zile de concediu, de ce n-aş lenevi şi de ce nu m-aş uita ce mai scrie lumea pe Twitter. Şi văd hashtag-ul celor de la Samsung “#In2015Vreau”, hashtag pe care utilizatorii îl folosesc şi spun cam ce şi-ar dori pentru 2015. Dau câteva click-uri, văd ce scrie lumea pe acolo, şi văd şi nişte răspunsuri automate date de cei de la Samsung. Automate însemnând identice, numai că adresate fiecărui utilizator de Twitter în parte.

Da, puteţi să consideraţi că a fost un test. Încep să-i urmăresc şi le scriu mesajul de mai jos.

@SorinGrumazescu , am răspuns înainte de automat. Pentru că ne plac rezoluțiile voastre și ne bucurăm tare că îți place #Note4!

— Samsung Romania (@SamsungRomania) January 6, 2015

Ei bine, da, a fost o surpriză să văd că nu primesc un mesaj automat, să văd că un om din spatele contului Samsung România poate răspunde fix la ce am scris. Iar conversaţia o s-o găsiți în poza de mai jos.

Ştiţi?! E foarte simplu pentru o companie să-şi angajeze un omuleţ care să scrie ceva post-uri pe facebook, twitter etc. E foarte simplu pentru un astfel de om să pună nişte poze cu mesaje, să dea nişte like-uri celor care au comentat, să pună nişte filmuleţe şi să nu comunice în vreun fel cu cei care, până la urmă, îţi cumpără un produs pe spatele căruia scrie numele firmei pe care o reprezintă…

E mai complicat să fie activ, să fie atent, să fie “viu” în online. Şi să răspundă concret şi la subiect celor care le scriu. E foarte complicat. Mai ales dacă s-a terminat programul pe ziua respectivă şi, teoretic, ar putea să-și bagi picioarele şi să nu-l mai intereseze. Pentru că da, omul din spatele Samsung România a răspuns aseară la replay-uri chiar dacă era trecut de ora 18. Și nu doar mie…

Felicitări, omule! Felicitări, omule din spatele conturilor Social Media Samsung România! Şi, dacă nu ai primit vreun cadou de sărbători, sper să ai o mărire de salariu acum, la început de an! Iar voi, cei de la Samsung România, sper să fiţi conştienţi că e bun! Şi să-l ţineţi aproape mult timp!

Sursa Foto

Acest articol este un guest post. Cine l-a scris? O să vedeți la final. Și, dacă vi se pare prea lung, după ce o să vedeți cine l-a scris (pentru că sigur vă veți uita înainte de a-l citi), poate o să-l citiți atent. Pentru că este scris de un om, pentru că e scris din suflet, pentru că este scris atât de bine.

M-am uitat în oglindă duminică dimineață. Cine sunt eu? Atent mi-am privit chipul și apoi mi-am dat seama că nimeni nu ar ști să răspundă cinstit la întrebarea simplă, cine este? Dacă eu nu știu cine sunt, dacă noi nu știm cine suntem, atunci de unde să știu și să știm cine sunt cei care vor să ne conducă. Ei știu cine sunt? Dar mai ales, ei știu cine suntem? Sau, și mai cinstit, ei știu că noi existăm? Am zâmbit. Ca om care face politică am realizat că toți știu de noi atunci când ștampila trebuie pusă în patrulaterul corespunzător. Mi-am mutat privirea de pe oglindă la televizor. Existăm! A fost primul gând atunci când am văzut că românii îndură frigul, ploaia, umilințele, foamnea, sărăcia, și cu toate acestea au tăria să își zâmbească, puterea să se ridice, minte să discearnă.
Așa că au ieșit să voteze.

I-am privit pe cei care au ieșit la vot. Motivele lor s-au unit în mii și mii de glasuri, în sute de like-uri pe pagini de socializare, în mii de postări pe internet, în pașii făcuți la secțiile de votare, în orele de așteptare, în timpul petrecut pe drum până la urnă, în amențeala televiziunilor avide după putere, în forța cu care au apăsat micuța ștampilă pe hârtia a buletinului de vot ce părea că e reciclată. Dacă pot ei, pot și eu. Dacă au ei motive, am și eu. Nu știu dacă sunt la fel, însă rezultatul contează.

Am ieșit la vot. Întrebat -de ce ieșiți la vot?- orice om răspunde scurt, este dreptul meu! Apăsat de greutăți, dreptul lui la o viață mai bună, la un trai decent, dreptul de a-și vedea acasă copiii plecați peste hotare, dreptul de a fi respectat în țara pe care tainic o iubește, se transformă în vot.

Votul de la aceste alegeri a fost unul de suflet. Da, cu toată responsabilitatea spun acest lucru. A fost un vot de suflet. Refuz să dau crezare cârcotașilor cu inima frântă după pierderea controlului absolut, că românii au votat dintr-un simplu efect de turmă. Românii mei nu sunt așa. Am ieșit să îmi exercit dreptul constituțional pentru mi-a fost în primul rând teamă. Recunosc, mi-a fost frică să nu mi se fure și acest drept, cel de a vota liber într-o țară democrată. Am văzut ani la rând mașini de campanie cum descărcau, asemenea sacilor de cartofi, pe cei care pentru un leu își vindeau dreptul de a trăi liber. Acum am văzut oamenii care au ieșit să strige că s-au săturat să fie înșelați și manipulați.

Strigătul românilor că le-a ajuns cuțitul la os a fost cel aruncat, in cel mai frumos mod posibil, în fața politicienilor, prin vot. Românii nu își mai vând sufletul, iar asta duce spre normalitate. Mi-a fost teamă să nu fie toată democrația un eșec și ca nu cumva cei care au strigat cu pieptul gol în 1989 să se fi stins degeaba. Așa că am ieșit să votez. Secțiile de votare au fost pline de oameni care s-au săturat să fie priviți de Europa ca cetățeni ce provin dintr-o țară dezechilibrată. Odată cu ei, îmi doresc stabilitate între conducători și alegători, cooperare în clasa politică, legi drepte aplicate pentru toată lumea, măsuri economice menite să crească nivelul de trai pentru fiecare familie, echilibru între generații.

După primul tur cred că un singur om credea că lucrurile se pot schimba și că România se poate îndrepta. Sunt convins că avea emoții, dar sunt aproape sigur că a știut că poate ieși președinte. Și-a păstrat verticalitatea, discursul impecabil, liniștea din ochi și suflet, dar cel mai important este, după parerea mea, că nu a cedat presiunilor. Nu a fost omul care să se avânte în alianțe, să caute sprijin în jumătăți iluzorii de măsură sau să accepte o campanie murdară din care ar fi ieșit învingător cu o conștiință încărcată. I-a făcut pe români mândri că au ieșit la vot și că l-au votat.

Este mândru că este român, a spus asta fără nicio reținere, iar eu sunt mândru că sufletele amorțite de promisiuni au părăsit cochilia, au ieșit la vot și au dat o lecție de viață. O viață pe care și-o doresc mai bună. O viață pe care străinii, de grai, de țară, de români, o privesc încă nedumeriți după anunțarea rezultatului final al votului. Un rezultat care mi-a dat putere să cred că țara mea nu este cea pe care ne-o aruncă în față, fără să o cunoască, politicienii cu urechile ciulite după foșnetul banilor. E o țară deschisă, gata să accepte un conducător pe care românii îl consideră capabil și nu pe care doar unii îl consideră apt să o conducă. Un univers considerat ciudat de mulți după alegeri.

Dar ei nu știu că românii au conviețuit de secole, în armonie, alături de alte etnii și culte, și mereu au trecut peste toate greutățile împreună ca buni oameni, ca buni vecini, ca buni concetățeni, ca adevărati români. Azi, România nu mai are timp de ură, sau de preferințe, are nevoie de oameni capabili să muncească, oameni care înțeleg că țara lor este aceea în care trăiesc și în a cărei limbă visează. Așa că românii au ales o să trăiască într-o Românie unită prin diferențe, unită prin același țel și lipită de aceleași dorințe. Votul meu a mers pentru schimbarea unei clase politice, a unui sistem golit din esență, găunos. Am votat pentru liniștea copiilor mei, a vecinilor mei, a oamenilor dragi, a României. Pot acum, alături de miile de români, să stau cu fruntea sus în fața copiilor mei. Am demonstrat că putem schimba o țară doar uniți, putem consolida un viitor prin toate inimile ce bat la unison, iar lecția aceasta e cea mai frumoasă din cartea de istorie pe care pot să le-o citesc copiilor mei.

România merge în direcția corectă, iar de simțim că ceva nu se îndreaptă, am demonstrat că poporul este forța și a lui este voința. Și, de este cazul, o mai demonstrăm o dată!

Ei bine, cel care a scris acest articol se numește Sorin Cătălin Radu. Și, pentru cei care nu știu, este viceprimar al municipiului Vaslui. Pare ciudat pentru o “zonă roșie a țării”, nu? Iată că nu! E firesc, e normal, e uman, e tot ce vreți voi!

Sursa foto

L-am cunoscut cu ceva ani în urmă în Redescoperă România. Şi mi s-a părut un om deosebit, dar încă nu puteam să-mi dau seama foarte bine ce e cu el. L-am urmărit în următorii ani în toate postările fiind curios ce face, pe ce coclauri se mai duce, ce poze ne mai arată, ce “lighioane” a mai descoperit, ce #ciorbealese ne mai recomandă şi ce miere a mai gustat. Acum, după câţiva ani, am reuşit să ne punem de acord şi să batem nişte sute de kilometri împreună, el ştiind că sunt pasionat de natură, de ţara asta frumoasă pe care o avem, de off-road şi, în special, de reptile.

Ei bine, abia acum am înţeles ce înseamnă pasiunea. V-am spus mai devreme că sunt pasionat de reptile. Am greşit… Am vrut să spun că îmi plac reptilele. Pasiunea înseamnă altceva… Pasiunea te face să-ţi dedici viaţa unui lucru, să faci zi de zi acel lucru, să investeşti în acel lucru şi, pe cât se poate, să faci bani din acel lucru. Asta înseamnă pasiune!

Mulţi şi-au dat seama că vorbesc despre Doru Panaitescu din câteva cuvinte (miere, ciorbe, lighioane, coclauri). Pentru ceilalţi, da, Doru este un om de nota 20. Şi este un adevărat pasionat de tot ce înseamnă natură. Aş putea să vă dau zeci de exemple…

Nu ştiu ce înseamnă pentru voi pasiunea. Nu ştiu ce înseamnă pentru mulţi natura. Nu ştiu ce fac zi de zi oamenii ăia care ies şi protestează pentru drepturile animalelor. Însă pot să vă dau două exemple. Am deschis capota la maşină, iar Doru a găsit acolo o albină care încă mai trăia. A luat-o frumos pe o frunzuliţă şi a dus-o afară. În altă zi, ne-a văzut pe mine şi pe Mircea, fratele lui, fotografiind ceva. Şi ne-a întrebat: Ce pozaţi acolo? Un miriapod, am răspuns noi. Miriapod sau centiped? Pentru că dacă e centiped şi-l ţineţi la soare trebuie stropit cu apă, altfel moare…

Înţelegeţi despre ce vorbesc?!…

Asta înseamnă pasiune! Şi asta înseamnă om căruia să-i pese de natură şi de tot ce-l înconjoară. Puţini oameni am cunoscut în viaţa mea care să fie atât de pasionaţi de un lucru. Atât de pasionaţi încât să facă tot ce se poate pentru pasiunea lor.

Acum, o să vă dau câteva sfaturi în ceea ce-l priveşte pe Doru.
1. Dacă vă place tot ce înseamnă natură nu refuzaţi niciodată o invitaţie făcută de el.
2. Dacă ştiţi că o să mergeţi cu el undeva, indiferent de anotimp, să aveţi întotdeauna cu voi măcar o pereche de bocanci. Întotdeauna!
3. Întotdeauna ascultaţi-l ce va spune despre animăluţe şi despre ce veţi vizita. Cât se poate de atenţi. Pentru că niciodată nu veţi merge cu Doru doar pe asfalt.
4. Când sunteţi cu el undeva nu vă uitaţi pe dealuri după “capi de Decebali la Dunăre” sau după alte chestii. Staţi lângă el. Doru întotdeauna va descoperi o pasăre, o floare, un şarpe, o şopârlă, un fluture, o vulpe, un şoim, orice…
5. Întrebaţi-l orice va frământă. O curiozitate, o denumire, orice. O să vă răspundă şi, mai mult, o să aducă şi completări la ce aţi întrebat.

De ce am scris acest articol? Pentru două motive. Primul este pentru că am vrut să vă arăt un om deosebit cum puţini cunosc. Cel de al doilea este pentru că Doru a lansat de curând o carte care se numeşte Păsări din lunca şi Delta Dunării, o carte în care, aşa cum spune chiar el pe copertă, nu veţi găsi doar fotografii frumoase, ci şi câteva informaţii despre cele 76 de specii menţionate, despre viaţa lor, despre migraţie, cam tot ce interesează.

Şi, dacă aveţi ceva afecţiune pentru Delta Dunării sau chiar sunteţi pasionaţi puteţi comanda cartea aici sau aici. Credeţi-mă, merită!

Mulţumesc, Doru! Mulţumesc pentru ceea ce eşti şi pentru ceea ce faci!

Sursa foto