Ziua 4 a fost rezervată pentru a vizita Fatima. Pentru că, din punctul meu de vedere, dacă sunteți cazați în Lisabona și vreți să vizitați și Sanctuarul de la Fatima, nu prea mai aveți timp și de altceva. N-o să fie un articol lung, pentru că nu prea aș avea ce scrie… Sau, dacă aș scrie, aș fi doar un alt utilizator de internet, care caută pe alte site-uri, dă o selecție unui text, apasă tastele CTRL-C, se întoarce pe blogul personal și apasă CTRL-V. Și nu vreau asta. Despre Fatima și povestea acestui Sanctuar s-a scris și o să se mai scrie, deci o simplă căutare pe Google o să vă aducă pe ecranul laptopului tot ce vă înteresează.

Eu o să vă spun doar cum se ajunge acolo și o să vă mai spun că este locul care mi-a umplut sufletul de bucurie, de liniște, de pace în suflet, de bine, de tot ce-i mai bun. Și aș vrea să fac doar o singură remarcă și corectură legat de povestea Fatima și legat de ce am văzut scris pe multe din site-urile/blig-urile din România: cei trei copii cărora le-a apărut „Doamna din Lumină” nu erau frați. Frați erau doar Francisco și Jacinta Marto, iar Lucia de Jesus (sau Lucia dos Santos) era verișoara lor. Nu în cele din urmă, pe 13 Mai 1917, atunci când începe și povestea Fatima, Francisco avea 9 ani (nu 11), Lucia fiind cea mai mare. Bine… nu c-ar fi asta o mare problemă, dar întotdeauna mi-a plăcut acuratețea datelor istorice.

Așadar, vă las să săpați singuri și să vedeți de ce Fatima este unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj din lume, ce reprezintă Sanctuarul pentru mulți dintre credincioșii romano-catolici și, până la urmă, ce-i cu această zi de 13, nu neapărat cea din Mai 1917, ci din fiecare lună și an de atunci încoace.

Revenind… Cum se ajunge la Fatima, că de aici plecasem, nu? Orașul Fatima (pentru că este un orășel în vestul Portugaliei, cu o populație de aproximativ 12.000 de locuitori) se află la 125 km de Lisabona. Acolo puteți ajunge și cu mașina (dacă aveți una închiriată), și cu trenul (foarte multă lume nu recomandă) sau cu autocarul. Pentru noi cea mai bună variantă a fost cu autocarul Rede Expressos. De unde luați unul? Din stația Sete Rios Bus Station, poate cea mai mare autogară din Lisabona. Este situată foarte aproape de Grădina Zoologică din Lisabona, iar programul zilnic ar fi cam așa: primul autocar pleacă din Lisabona spre Fatima la ora 07.00, iar ultima cursă din Fatima înapoi spre Lisabona ar fi la ora 20.30. Aveți autocare din jumătate în jumătate de oră, călătoria durează aproximativ o oră și jumătate, iar prețul unei călătorii este de 11.4 euro. Dacă vă luați bilet dus-întors, prețul este de 20.40 euro, numai că trebuie să bifați de la bun început ora întoarcerii, și riscați ori să pierdeți autocarul, ori să nu prea mai aveți ce face până la plecare.

Cam asta-i pe ziua de azi. În rest, drum bun și vacanță frumoasă să aveți! Revin cu ziua 5.

Cea de a treia zi ne-a dus tot în partea de sud-est a Lisabonei. Ne-am ales pentru acestă zi să vizităm ceva reprezentativ pentru Portugalia. Mai exact, Muzeul Fado și Muzeul Național Azulejo. Și, dacă tot ne-au îndreptat pașii către aceste două muzee, evident că nu puteam rata renumitele străduțe ale cartierului Alfama, și nici Conserveira de Lisboa. Vă povestesc mai jos, pe scurt, despre fiecare.

Până a ajunge în Alfama am căutat ceva despre care auzisem și citisem. Noi i-am zis Conservăria. Da, este vorba despre Conserveira de Lisboa, un micuț magazin tradițional care comercializează conserve de pește. Partea frumoasă e că nu este doar un magazin. Este o afacere de familie începută (din câte am citit) în 1930. La momentul înființării s-a numit Mercearia do Minho, activitatea de bază fiind producerea alimentelor conservate, iar unul dintre fondatori, Fernando da Silva Ferreira, fiind mai întâi angajat și comerciant al acestor produse, a reușit să achiziționeze un sfert din compania de la acea vreme. În 1942 denumirea oficială a magazinului devine Conserveira de Lisboa, iar între anii 1960 – 1970 compania ajunge la un vârf, în acea perioadă fiind o cerere destul de mare în ceea ce privește alimentele conservate. Povestea completă o găsiți aici. Și, ca să nu o lungesc, în magazinașul de câțiva metri pătrați de pe strada Rua de Bacalhoeiros – Nr. 34 o să găsiți stivuite frumos conserve de cod, ton, sardine, macrou, caracatiță etc în toate felurile posibile (în ulei vegetal, în sos tomat, mai iuți, mai puțin iuți), cele 3 mari branduri fiind Tricana, Prata do Mar și Minor. Ca să nu mai vorbim despre felul în care angajații îți ambalează tot ce cumperi de la ei. Prețuri? Cam de la 2 euro în sus de conservă. Dar merită! Sunt extraordinare!

Și-am ajuns în Alfama. Cartierul Alfama, așa cum toată lumea-l știe, cartierul Fado-ului. De unde a căpătat această denumire? Poate de la faptul că aici o să găsiți muzica națională portugheză mai prin toate restaurantele și tavernele din zonă? Bine… nu la orice oră din zi, dar, începând cu ora 20.00, în toate localurile în care se poate lua cina în acest cartier o să auziți 12 coarde, grupate două câte două, ciupite de mâna unui cunoscător. Exact! Veți auzi chitara portugheză.

Așadar Alfama! Trebuie să-l vedeți! Arată ca un stup, sau ca un mușuroi. Străduțe mici și înguste pavate cu piatră cubică. Apropos de piatra cubică, uitasem să vă spun… În Lisabona nu prea o să vedeți asfalt pe trotuare. Adică nu prea o să vedeți deloc. Toate, dar toate trotuarele sunt pavate cu piatră cubică, unele dintre ele simple, altele cu modele care te duc cu gândul la Azulejo. Revenind la Alfama, este printre puținele cartiere din Lisabona care a fost distrus în mică măsură în urma cutremurului care a cam făcut ravagii în 1755. Seismologii zilelor noastre estimează că magnitudinea a fost undeva între 8.5 și 9.0 grade Richter, cei decedați ar fi de până la 100.000 doar în Lisabona, iar cutremurul ar fi unul cu cele mai multe persoane decedate din istorie.

Una peste alta, Alfama, cartierul maur al Lisabonei este unul pe care trebuie să-l faceți la pas. De ce maur? Pentru că este un cartier pe care maurii și-au lăsat amprenta de-a lungul istoriei, denumirea de Alfama venind de la Al-Hamma, ceea ce înseamnă „băi” sau “fântâni”, iar denumirea vine de la izvoarele pe care le găseai în acea vreme în zonă. Și, dacă mi-e permisă comparația, aici veți găsi cei mai localnici dintre localnicii Lisabonei. Cei mai lisabonezi dintre lisabonezi. Oameni în vârstă, care aici s-au născut, aici au trăit! Iar naturalețea cu care-și întind hainele proaspăt spălate la uscat, cu care ies să-și cumpere o pâine, sau cu care te îndrumă atunci când cauți un muzeu, sau când ai greșit o străduță, sau când vrei să le faci o poză și te refuză, este minunată, credeți-mă!

Lăsând lucrurile triste legate de cutremurul din 1755 deoparte, am ajuns la Muzeul Fado. Fado… Mi-e greu să vorbesc despre Fado… Mi-e și ușor… Până la urmă de asta am vrut să ajung în Lisabona, pentru că-mi place muzica Fado! Mi-e greu pentru că nu știu ce-aș putea scrie, mi-e ușor pentru că, așa cum spuneam, îmi place muzica Fado, ascult fado din momentul în care am descoperit această muzică, știu cine e Amalia Rodrigues, știu cine este Herminia Silva, Carlos do Carmo, Cristina Branco, Ana Sofia Varela și, nu în cele din urmă, Ana Moura și Mariza. Și sper din tot sufletul s-o văd pe Mariza într-un concert.

Deci, Muzeul Fado. Dacă vreți să-l vedeți o să trebuiască să plătiți 5 euro. Dar merită! Nu neapărat dacă sunteți fan Fado. Dar dacă sunteți e locul în care veți găsi toată istoria muzicii Fado adunată într-un singur loc. Puteți cere de la intrare un ghid audio într-una dintre limbile de circulație internațională și dați-i play. Tot aici o să găsiți mici colecții ce țin de partituri muzicale, intrumente folosite în muzica Fado, poze, o istorie a chitarei portugheze, chiar și ținute folosite. Mai este și un fel de cameră de audiții unde o să găsiți niște căști, un scaun și un juxebox digital de unde puteți alege piesa pe care vreți s-o ascultați. Iar audiția, deși vine dintr-o zonă digitală, pare de pe discuri de vinil.

Și uite-așa, muzica fado mi-a sunat în urechi până am ajuns la Muzeul Azulejo, o altă mândrie a Lisabonei și a Portugaliei. Eu zic că pentru doar 5 euro merită să vedeți poate unul dintre cele mai representative lucruri pentru Portugalia. Pentru că acești 5 euro o să-I dați parte pentru cultura portugheză, parte pentru istorie și parte pentru puțină culoare în viața voastră. Nu e obligatoriu să ajungeți aici. Dar dacă iubiți cele 3 lucruri spuse de mine, adică istorie, cultură și culoare, e obligatoriu!

Gata? Sunteți pregătiți? Bun! Să începem. O să găsiți Muzeul Azulejo în incinta Mănăstirii Maicii Domnului, adică Convento de Madre de Deus. Tot ce o să vedeți aici au forma pătrată, exact ca a unei plăci de faianță. Începând de la exponate și terminând cu clădirea și curtea interioară în sine. Știți ce e aia terra cotta? Dar terracotta? Dar teracota? Da, exact, placa aia care la noi era folosită la fabricarea sobelor. Și era o placă ceramică. Asta înseamnă și Azulejo. Și vine din limba arabă (Al Zellige). O placă ceramică subțire, care, în combinație cu alte plăci, indiferent că e monocromatică sau în mai multe nuanțe, oferă imaginii un desen, un tot unitar, un întreg. Un mozaic perfect.

Ce-o să vedeți în muzeu? Absolut toată istoria Azulejo. Perioada renascentistă, puzzle-uri monocrome, apoi cele policrome, tot felul de idei împrumutate din Italia, India, apoi azulejo în alb și albastru (stil împrumutat din Olanda), elemente în stilul baroc, imagini în mărime naturală cu nobili portughezi, toate expuse în așa fel încât să-ți atragă privirea.

Iar dacă e ceva care să-ți taie respirația, este imaginea panoramică a Lisabonei, un “puzzle” ceramic cu o lungime de aproximativ 23 de metri și la care au fost folosite 1300 de plăci ceramice, totul fiind făcut cu ajutorul unei nonculori și a unei culori: alb și albastru. Plus că se spune că e cel mai mare Azulejo din Portugalia. Și să nu uit, tot aici o să vedeți și cum se fac plăcile ceramice Azulejo, dar și cum se recondiționează. Niște omuleți au grijă și de asta, și-i vedeți la lucru în atelierele aflate chiar în incinta muzeului.

Hai că am oboist! Și de mers, și de scris. Soarele apune! Mă opresc să mă relaxez pe malul fluviului Tejo…

După prima zi, cea de a doua zi a fost rezervată pentru Parcul Națiunilor (Parque das Nacoes) și Acvariul din Lisabona (Oceanario de Lisboa). Este și ziua în care, cred, am parcurs pe jos cei mai mulți kilometri în Lisabona (aproximativ 20, zic eu). Evident că puteți ajunge acolo și cu mijloacele de transport în comun sau cu taxiul, dar noi am preferat să vedem cât mai multe tăind harta Lisabonei în diagonală și întorcându-ne pe malul fluviului Tejo. Ce mai găsiți în zonă? În primul rând Podul Vasco da Gama (pod cu o lungime de aproximativ 17 km, este cel mai mare din Europa, a fost proiectat să reziste la un cutremur de 8.7 grade pe scara Richter, poate rezista la viteze ale vântului de până la 250 km/h, iar stâlpii de susținere ajung până la 85 de metri sub nivelul mării. În rest mai găsiți/vedeți Telefericul/Telegondola și, dacă sunteți genul de persoane care vin într-o capitală europeană pentru cumpărături, găsiți Mall-ul care poartă același nume cu al renumitului explorator, adică Vasco da Gama.

Și-am ajuns în Parcul Națiunilor. Poate denumirea v-ar induce puțin în eroare, dar să nu credeți că Parque das Nacoes este un parc în adevăratul sens al cuvântului. Nu, Parcul Națiunilor este, practic, un cartier al Lisabonei, o zonă a orașului, care a fost reconstruită prin anii ’90 și care a coincis, oarecum, cu Expoziția Universală din Lisabona care a avut loc în 1998, adică exact la 500 de ani de la momentul în care Vasco da Gama ajungea în India. E o zonă considerată puțin exclusivistă, cu mai tot ce vreți (cafenele, restaurante etc), dar și cu ce vă spuneam în primul paragraf al articolului. Da, ați înțeles, sunteți foarte aproape de Acvariul din Lisabona.

Oceanario de Lisboa. Am văzut că Acvariul din Lisabona este lăudat de către specialiști drept cel mai frumos din Europa. Le cer scuze și lor, și celor mai inițiați decât mine, dar mie mi s-a părut mult, mult sub cel din Barcelona. Da, este cel mai mare din Europa. Da, se pare că este al doilea din lume după cel de la Osaka (poate doar pentru că ambele sunt proiectate de către Peter Chermayeff, iar cel de la Osaka e mai mare). Da, este organizat astfel încât să acopere și să ne arate specii din toate cele 5 oceane ale lumii (Atlantic, Pacific, Indian, Arctic și Antarctic). Da, o să vedeți peste 450 de specii și peste 16.000 de „suflete marine” care trăiesc acolo. Dar, așa cum spuneam, poate nu mă pricep… Eu tot îl consider pe locul 2 după cel din Barcelona.

Cam asta-i pentru ziua 2. Eu zic că e ok pentru niște kilometri făcuți pe jos, nu? Revin zilele următoare.

Înainte de a vă spune ce puteți face în prima zi în care ajungeți în Lisabona o să le mulțumesc fetelor de la agenția de turism care ne-au ajutat la alegerea cazării și biletelor de avion și de această dată, ca de fiecare an de ceva vreme încoace, Agenția este Travel Mama, iar fetele se numesc Cristina Suciu și Veronica Cranta. Atunci când vreți să plecați în orice vacanță, indiferent dacă vorbim de România sau străinătate, apelați fără nici cea mai mică problemă la ele. O să găsească exact ce se pliază perfect pe bugetul pe care-l aveți voi pentru acea călătorie.

Bun! Așadar, Lisabona! Despre ce vă scriu azi? Câteva informații generale despre prețuri, tarife, intrări la muzee, ce se poate vizita, ce și unde se poate mânca și mai tot despre transportul lor în comun. A, și ce ai putea face în prima zi pentru a te acomoda cu locul, unde e situat pe hartă hotelul în care stai, ce găsești în împrejurimi la ce distanță e situat de punctele principale de atracție etc.

N-o să vă dau nici un preț legat de biletele de avion sau de cazare. Aici totul e în funcție de bugetul fiecăruia, de perioada din an în care plecați, unde vreți să stați, cu ce companie aeriană vreți să zburați. Vă pot spune doar că o vacanță la Lisabona, deși nu pare, poate fi mai ieftină decât una la bulgari, greci sau turci, bineînțeles dacă nu doriți să stați pe un șezlong, la 4-5 stele și să faceți plajă 2 săptămâni. Și vă mai pot spune că, dacă sunteți din provincie și avionul vostru către destinație pleacă din București, un avion Iași-București, Timișoara-București etc, vă poate costa cât un bilet de tren sau chiar mai jos.

Ok. Am ajuns, ne-am cazat, să începem. Ca să ne înțelegem de la bun început , eu sunt genul de călător care nu preferă circuitele lor, indiferent de ce țară vorbim. Și mă refer la cele cu autobuzele roșii, verzi, albastre, galbene, așa-zisele Sight Seeing Tours. Nu! Eu sunt genul de om care, pentru a vedea cât mai mult din țara în care se află, poate face și 25-30 km pe zi fără probleme.

Să vă dau și câteva prețuri pentru început. Sfatul meu (eu așa am făcut de fiecare dată în momentul în care am ajuns pentru prima oară într-o țară pe care n-am mai vizitat-o) atunci când aterizați, spre hotel luați un taxi. Nu încercați metrou, autobuze etc. Ok, dacă știți și mai ales dacă ajungeți acolo dimineața, nu e vreo problemă. Dar dacă ajungeți pe seară eu zic că n-are rost pentru câțiva euro în plus să ajungeți prin alte zone ale orașului. Pe mine m-a costat drumul aeroport-hotel 23 euro.

Și, dacă tot am ajuns la transport, să continui. O călătorie cu un autobuz în Lisabona este 1.8 euro (depinde și în ce zonă te afli și depinde anume unde vrei să mergi). Una cu metroul este 1.4 euro.Traversarea fluviului Tejo/Taho/Tagus costă 1.2 euro. Dar, de exemplu, dacă îți iei o călătorie cu autobuzul dus-întors, prețul per total bilet nu este 3.6 euro ci doar 2 euro. Să vă mai dau un exemplu. Am fost să vedem Sintra (cu renumitele sale palate) și Cabo da Roca (cel mai vestic punct al Europei și locul unde începe Atlanticul). Trenul până în Sintra ar fi costat 3.5 euro de persoană. Ca să vezi cel puțin un castel, fără a urca pe jos, trebuie să iei un autobuz care costă în jur de 2 euro. Apoi, ca să vezi și Cabo da Roca, trebuie să iei un autocar, care costă 5 euro. La un calcul simplu ar fi ieșit așa: 3.5 + 2 + 5 = 10.5 euro/persoană x 2 persoane = 21 euro. Ținând cont că trebuie să te și întorci în Lisabona, mai înmulțești cu 2, deci am fi ajuns la un total de 42 euro pentru două persoane. Plus ce ai mai fi cheltuit în Lisabona pentru a ajunge al hotel (taxi/metrou/autobuz etc) ar fi fost undeva la 50 de euro pentru întreaga zi pentru transport. Dar iată ce am descoperit la gara de unde am luat trenul.

Vedeți voi cardul din poză? Costă 0.5 euro. Nu-l aruncați, pentru că este reîncărcabil și, dacă mai aveți nevoie, trebui să mai scoateți din buzunar alți 50 de eurocenți. Ei bine, cu ajutorul acestui card, cu doar 15 euro de persoană, poți merge cu orice mijloc de transport în comun (tren/tramvai/metrou/vaporaș) începând cu ora 06 am a acelei zile, până la 00 am a zilei următoare, îndiferent de câte drumuri vrei să faci. Nouă ni s-a părut o chestie destul de utilă ținând cont că în acea zi am folosit din plin transportul în comun.

Ok. Haideți să vedem niștre prețuri de la muzee. În primul rând țin să vă spun că oriunde, dar absolut oriunde se poate fotografia și filma fără taxă, într-adevăr, în 99 % din cazuri fără bliț și fără trepied (știu că pereții au urechi, și sper că aud și muzeele din România?!). Apoi, țineți cont de faptul că lunea e închis mai pe la toate muzeele lor. Și avem cam așa: Turnul din Belem – 6 euro, Mănăstirea Jeronimos – 10 euro, Muzeul Caleștilor – 6 euro, Castelul Pena din Sintra – 6,5 euro, Gradina Zoologică – 19 euro, Acvariu – 14 euro, Muzeul Fado – 5 euro, Muzeul Gulbenkian – 5 euro, Periscopul din castelul Sao George – 7,5 euro, Muzeul Azulejo – 5 euro. Toat parcurile și grădinile din Lisabona sunt gratuite.

Știu, după atâta plimbare vi se face foame și sete, nu? În funcie de unde alegeți să stați la masă, o supă poate costa de la 1 euro și până la cel mult 6 euro. Un felul 2, de la vreo 3-4 euro și până la un maxim 20 de euro. Dacă vreți un sandwich la Padaria Portuguesa, indiferent de ce e în el (porc, pui, creveți, somon) costă 3.20 euro. O bilă de înghețată (bilă însemnând la ei cam 3 linguri de înghețată) între 1 și 3 euro. O baghetă (pâine) 0,9 euro, un pahar cu vin de la 2 până la 5 euro, o bere de la 2 euro la 7 euro. Toate aceste prețuri pe care vi le-am zis nu sunt la restaurante de fițe. Sunt prețuri de la restaurante lor “normale”, să le spunem, iar prețurile cresc sau scad în funcție de cât de departe sau aproape sunteți de un centru al orașului, cum ar fi Rua Augusta.

Pot să vă dau exemplu și despre restaurante de fițe. Spre exemplu, dacă doriți să rezervați într-o seară o masă la un restaurant scumpișor (îi dau și numele, Nicola) unde se ascultă muzica Fado, treaba stă cam așa. Nu există bilet de intrare, insă… restaurantul are 3 zone: terasă exterioară, mese în interior și un subsol unde seara este acel concert Fado. Subsolul are doar 40 de locuri (de asta trebuie rezervare) fiecare persoană de la masă trebuie să consume de minim 35 de euro pe seară, iar pentru rezervare trebuie lăsată o garanție de 30 de euro pe care o veți primi înapoi când veniți la masă. Asta nu e tot. Prețurile din restaurantul de la subsol nu au nicio legătură cu cele de la restaurantul interior sau de la terasă. Este un meniu separat, iar prețurile sunt duble față de celelalte zone ale restaurantului. Și cu asta cred c-am spus tot.

Ce ar fi de vizitat în Lisabona? Pai cam ce am scris mai sus, dar revin zilele următoare cu articole pentru zilele în care am stat acolo și cam ce am făcut exact în fiecare dintre ele: Turnul din Belem, Mănăstirea Jeronimos, Muzeul Caleștilor, Sintra, Cabo da Roca, Gradina Zoologică, Acvariu, Muzeul Fado, Muzeul Gulbenkian, Periscopul din castelul Sao George, Muzeul Azulejo, Cartierele, Alfama, Bairro Alto, Baixa Chiado, Belem, Catedrala Se, Parcul Eduard al VII-lea, Mercado de Ribeira (nu neapărat de vizitat, dar măcar de mâncat :)) ) Parcul Națiunilor, Podul Vasco da Gama, Fatima, Sanctuarul Cristo Rei.

Și, pentru antrenament, știți ce ați putea face în prima zi? În primul rand luați-vă o hartă sau mergeți la un punct de informare unde le găsiți gratis! Ba nu! 3! O hartă mare a Lisabonei (cu absolut toate străduțele, cu rutele metroului și cu rutele autobuzelor, o hartă turistică sau ceea ce se numește Sight Seeing Tours, cu absolut toate punctele interesante de vizitat în Lisabona și in împrejurimi (muzee, palate, biserici, parcuri, gradina botanică, zoologică sau acvariu), și una unde toate aceste puncte de interes sunt marcate clar, adică Official Lisbon Plan. Apoi, așa cum vă spuneam și la începutul articolului, luați-o la pas de la hotel și vedeți ce găsiți prin împrejurimi. Nu știu… muzee, parcuri, magazine de cartier de unde vă puteți lua mărunțișuri de care aveți nevoie), de ce nu chiar vreo farmacie sau vreun spital (să nu fie nevoie), unde e metroul sau vreo stație de autobuz etc. Apoi opriți-vă la o terasă, stați la masă, beți un pahar cu vin, cu Ginginha (lichiorul lor de cireșe) sau o bere (Sagres sau Super Bock sunt berile lor) și bifați pe hartă cam tot ce ați găsit în zonă pentru a vedea exact pe unde vă aflați și ce ați putea face în zilele următoare.

Revin zilele următoare, așa cum v-am promis, cu programul nostru și ce am vizitat în fiecare zi.

Până aici totul e bine. Acum… Sunteţi pregătiţi pentru a merge cel puţin 15 kilometri pe jos? Aveţi în picioare încălţările potrivite (pentru nisip, asfalt, pietriş etc)? Atunci vă invit în The Giens peninsula. Este exact locul în care veţi descoperi şi Drumul Sării, unde o să găsiţi o mică deltă cu multe păsări, inclusiv renumitele flamingo roz din această parte e ţării, dar şi locul unde se adună nişte frumoşi nebuni pe care o să-i vedeţi ba pe placa de surf, ba făcând kitesurfing. Oricum, e locul în care se adună profesioniştii. De ce? Pentru că, din câte am văzut, aici nu încetează niciodată să bată vântul. Și când spun “bată” nu mă refer la “a adia”. Aici vântul te dă jos. Apoi, de ce se numeşte Drumul Sării? Încă nu mi-e foarte clar. Dar de un lugru sunt sigur: nisipul este alb şi foarte fin. Oricum, trebuie să bateţi nişte kilometri pe jos dacă sunteţi veniţi în zona asta. Chiar merită!

Drumul Sării vă ia cam o zi, aşa că a doua zi nu ştiu dacă veţi mai fi în stare să mergeţi foarte mult pe jos. Și vă invit în centrul vechi al Hyeres-ului, loc unde o să puteţi vedea Turnul Templierilor, sau, aşa cum îl numesc francezii, Tour des Templiers, sau Chapelle Saint-Blaise. Bine… dacă vă ţin picioarele (după plimbarea de ieri), după un mic dejun cu o cafea şi cu un croissant, puteţi face şi câţiva paşi pe străduţele din Centrul Vechi. O să găsiţi câteva minunate. Revenind, Turnul Templierilor a fost construit de către Cavalerii Templieri undeva în secolul XII. După mulţi ani de construcţii au ajuns să aibă o clădire principală, un hambar, un beci, chiar şi o moară, dar şi turnul pe care-l vedeţi voi în poze. După suprimarea templierilor, lucru care se întâmplă la 22 Martie 1312 din ordinul Papei Clement (la presiunile Regelui Filip al IV-lea cel Frumos), turnul a fost cedat, iar în prima fază a fost închiriat către diverse persoane. În 1673 a revenit în întregime municipalităţii (nu degeaba, ci cu un contract de închiriere la acea perioadă), şi, după alți ceva ani, începând cu 1987, Turnul Templierilor a devenit monument istoric.

Apoi, dacă tot nu v-aţi revenit după Drumul Sării, eu v-aş recomanda să mergeţi până în Saint Tropez. Sunteţi acolo în aproximativ 2 ore plecând din centrul Hyeres-ului. Despre Saint Tropez ce v-aş putea spune?! Poate doar că-i locul în care aţi avea cum să căutați străduţele pe care a filmat Louis de Funès, locul în care se adună lumea cu bani din Franţa, locul în care veţi vedea (poate) cele mai multe şi mai frumoase iahturi din lume, locul în care vin turiştii pentru a-l vedea pentru că face parte din Coasta de Azur. Şi da, Coasta de Azur merită văzută.

Ce ar mai fi fost de văzut dar n-am apucat în vacanţa asta? Destule! Dar ne vom întoarce şi vom vedea şi Parcul Olbius Riquier, Insula Porquerolles şi Insula Port Cros.

Înainte de a vă spune cam ce e de vizitat în această parte din sudul Franţei hai să începem cu câteva cuvinte despre Hyeres. Este un orăşel situat în „judeţul” Var, în regiunea Provence (da, acolo de unde tot vedeţi voi poze cu acele frumoase câmpuri de lavandă), pe Coasta de Azur, un oraş cu aproximativ 56.000 de locuitori. Dacă ajungeţi, şi dacă mai era nevoie să spun, marea pe malul căreia o să faceţi plajă este Mediterana. Tot aici o să găsiţi şi trei insule, Porquerolles, Port – Cros, și Île du Levant, insule care clar merită vizitate. Ce ar mai trebui să ştiţi despre Hyeres? I se spune şi Oraşul Palmierilor. Şi nu doar pentru faptul că oriunde te învârți dai de palmieri, ci şi pentru faptul că, de aici, cam 100.000 de palmieri sunt exportaţi anual către diverse țări.

Primul pe listă în vizitele voastre ar trebui să fie Parcul Sainte Claire. A fost construit în anul 1849 de către Olivier Voutier, ofiţer al Marinei Franceze şi, în acelaşi timp, arheolog, de altfel, şi cel care a descoperit în 1820 statuia lui Venus din Milo. Revenind, parcul a fost construit pe locul unei foste mănăstiri, de-a lungul timpului acesta aparținând şi scriitoarei americane Edith Wharton, iar în 1957 parcul a fost cumpărat de către municipalitate. De ce e de văzut acest parc (ca de altfel mai toate parcurile din această zonă, şi, mai ales, dacă-l vedeţi imediat după ce a plouat)? Pentru că este extrem de frumos, pentru că atunci când plouă totul parcă prinde viaţă, pentru că în aceste parcuri există un miros. Un miros plăcut, parcă de parfum. Poate nu degeaba francezii au fost şi sunt consideraţi maeştri ai parfumurilor.

Mergem apoi către Remparts et vestiges du chateau. Sau, româneşte, la ruinele unuia dintre cele mai mari castele fortificate din Provence. Castelul a fost construit în secolul XI de către familia Fos. De ce a fost construit pe o stâncă? Nu cred că mai are rost să vă spun. Oricum, prin 1257 familia Fos a fost nevoită să predea totul lui Charles d’Anjou, noul „şef” al regiunii Provence, inclusiv castelul, d’Anjou fiind şi cel care a reorganizat oarecum castelul, aici referindu-mă la îmbunătăţirile care au fost făcute. Vorba multă sărăcia omului, de-a lungul timpului (1579 – 1596) castelul a fost de mai multe ori atacat în ceea ce s-a chemat „războiul religiilor”, fiind ocupat ba de catolici, ba de protestanţi. Şi uite aşa, prin 1596, Henric al IV-lea s-a săturat, şi a ordonat dărâmarea acestuia, “lucrare finalizata’ de Ludovic al XIII-lea, fiul lui Henric, undeva pe la 1620. Ideea e că tot ce mai vedeţi în pozele mele (sau chiar cu ochii voştri dacă ajungeţi acolo) este deja monument istoric şi merită vizitat. Aaaa, şi înainte de a merge până aici, aveţi grijă la ce încălţări vă luaţi. Să fie cel puţin sport, dacă nu bocanci. Vedeţi în poze de ce.

Să nu obosim, coborâm uşor către Villa Noailles. Ce reprezintă Villa Noailles? Modernism! Modern! Asta înseamnă. Şi nu modernul pe care-l ştim noi din zilele noastre, ci modernul anilor 1920, care la acea vreme, la felul cum arată această “vilă”, chiar însemna modern. S-a lucrat la ea între anii 1923 şi 1927, arhitectul fiind Robert Mallet-Stevens. Iar tot ce vedeţi a fost făcut pentru Charles și Marie-Laure de Noailles, patroni ai artei moderne de la acea perioadă, promotori şi iniţiatori ai acesteia. În 1923 au semnat un contract cu Robert Mallet-Stevens, acesta urmând să le construiască o casă de vacanţa de vară fix pe dealurile din Hyeres. În 1940 vila este ocupată de către armata italiană fiind transformată într-un spital, iar din 1947 şi până în 1970 devine reşedinţa de vară a doamnei Marie-Laure de Noailles. Şi, ca să înţelegeţi ce înseamnă „patroni ai artei moderne” trebuie să ştiţi că Charles și Marie-Laure de Noailles au colaborat la acea vreme, pe lângă alţii, cu Salvador Dali, Jean Cocteau, Jean Hugo, Balthus. Nu în cele din urmă trebuie să mai ştiţi că vila a fost cumpărată de către municipalitate în anul 1973. Şi da, clar trebuie s-o vedeţi.

Cam atât pe azi. Revin mâine cu alte câteva locuri de vizitat în Hyeres.

Sau nu… Dar asta e doar în funcţie de voi şi de ce aşteptări aveţi de la un orăşel aflat la malul mării în sudul Franţei. Cum am ajuns acolo? Simplu! Și complicat, în acelaşi timp. Oricum, dacă m-aţi fi întrebat pe mine cu aproximativ o lună în urmă, Franţa era ultima țara pe care aş fi vizitat-o în viaţa asta. Nu pentru că nu merită… Ci doar pentru că m-am gândit că e foarte aprope de noi şi o pot vizita oricând, plus că nu-mi place foarte mult limba. Acum? M-aş întoarce oricând acolo.

Revenind, de ce simplu? Păi, de ceva vreme mă tot uit la pozele din La Ciotat pe care le pune bunul amic Ioan T. Morar pe contul lui de twitter. Cine este Ioan T. Morar? Nu cred că mai e cazul să vă spun. Probabil ar trebui să scriu măcar o carte despre cine este el. Iar pentru cei care nu-l cunosc, Google vă stă la dispoziţie. Bun! După ce le-am văzut (pozele), şi după multe discuţii cu el legate şi de alte aspecte, oarecum la invitaţia lui de a vizita acea zonă, ne-am hotărât să mergem să-l vizităm şi să vedem locurile.

De ce complicat? Pentru că traseul nostru a fost ceva de genul tren – autobuz – avion – avion – autocar – tren – maşina. Şi vă explic mai jos cu tot cu costurile de rigoare.

Pentru a ajunge în Hyeres, dacă nu sunteţi din Bucureşti, evident, trebuie mai întâi să luaţi trenul. Din Gara de Nord, pentru a ajunge la aeroport, puteţi lua autobuzul 780 (cam 3.5 lei biletul). Am ajuns la avion. Noi am ales o versiune cu escală în Bruxelles Charleroi. Până acolo am zburat cu Wizz Air, de acolo şi până în Franţa am zburat cu Ryanair. Cost total pentru două persoane dus-întors a fost de 352 euro, biletele fiind cumpărate cu ajutorul unor mai vechi cunoştinţe ale noastre, cu care am mai colaborat, Cristina Suciu, Iulia Oprescu şi Veronica Cranta, 3 fete inimoase de la Tavel Mama, care vă vor ajuta întotdeauna cam cu ce vacanţă v-aţi dori voi şi vă vor răspunde la orice mail de care aveţi nevoie. Şi credeţi-mă, nu vă mint cu nimic! Chiar sunt nişte persoane deosebite şi la care puteţi apela când aveţi nevoie.

Şi-am ajuns în Franţa…

pe aeroportul din Marsilia. De acolo ar trebui să luaţi un autocar (are numărul 2), care o să vă ducă până în centrul Marsiliei, la gară Marseille – Saint-Charles, costul unui bilet fiind de vreo 8 euro/persoană (găsiţi un ghişeu în afara aeroportului). După ce aţi ajuns în gară, o să vedeţi că aveţi mai multe trenuri care să vă ducă spre orice destinaţie. Şi aici mă refer la drumul Marseille – Hyeres. Iar costul unui bilet este de aroximativ 16 euro/persoană.

Am ajuns în Hyeres! Pffff, ca lung drum am mai avut. La gară ne-a aşteptat Anca, o doamnă deosebită, plecată de ceva vreme din ţară. La ea am şi stat. Cine este Anca? E cea care se ocupă de pensiunea Residance Leş Mandariniers. Preţurile pentru cazare (cel puţin pentru moment) le găsiţi pe site, iar numerele de telefon, tot acolo.

O să vă spun imediat ce vă poate oferi Anca şi ce vă poate oferi Hyeres-ul cu tot ce înseamnă această parte a sudului Franţei. Dar, dacă sunteţi tipul de oameni care caută ceva de 5 stele şi ultra all inclusive, nu aveţi ce căuta aici! Dacă vreţi plaje cu bumți bumți şi cu petreceri de genul celor făcute de domnul Mazăre în Mamaia, nu aveţi ce căuta aici! Dacă nu sunteţi genul de călători care să meargă pe jos măcar 5 kilometri pe zi, nu aveţi ce căuta aici! Dacă vreţi altceva decât linişte, plaje curate, kitesurfing, windsurfing etc, nu aveţi ce căuta aici!

Dar dacă sunteţi genul de oameni care vor o vacanţă de genul camping sau ceva apropiat, Anca o să vă aştepte cu o cameră extrem de frumoasă, complet utilată, cu bucătărie în care veţi găsi de la pahare la farfurii, de la cuptor cu microunde la plită electrică, de la centrifugă pentru uscat salata, la prăjitor de pâine. Şi ai şi toate şansele să te trezeşti dimineaţa, la uşă, cu un sirop de mentă, sau cu o farfurie cu banane sau portocale. Iar la parterul pensiunii veţi găsi chiar o pizzerie şi câteva magazinașe de unde vă puteţi face cumpărăturile, indiferent dacă vorbim despre d-ale gurii, sau despre articole de plajă.

Acum, înainte de a încheia pe astăzi, o să vă mai spun câteva chestii de care să vă feriţi înainte de a ajunge acolo. Sau chestii care mie nu mi-au plăcut în toată călătoria. Sau care mi-au plăcut.

– Bruxelles Charleroi – Probabil cel mai urât şi mai puţin dotat aeroport de pe care am zburat vreodată. Băneasa era superb! Aproximativ 50 de scaune, în condițiile în care pe acolo se perindă sute și mii de oameni zilnic. Magazinele şi barurile se închid pe la ora 23 şi se deschid dimineaţa în jur de ora 3-4.

– Gara Marseille – Saint-Charles – Cea mai murdară gară pe care am văzut-o vreodată. Încercaţi să nu pierdeţi prea mult timp pe aici şi încercaţi să nu intraţi în contact cu foarte multă lume. Fețe dubioase, prea mult miros de “iarbă”. Aici e locul în care am văzut şi poliţie cu mitralierele ţinute strâns la piept. Aaaa, şi să nu uit: nu întrebaţi prea mulţi oameni la ce oră aveţi tren către orice destinaţie, chiar dacă sunt angajaţi SNCF. Nu ştiu pe ce planeta se afla. Mergeţi ori la un tip simpatic de la Informaţii (care vorbeşte perfect engleza), ori aşezaţi-vă direct la rând la casa de bilete.

– Casa de bilete din gara Marseille se numeşte tot Boutique. Să nu credeţi că-i vreun magazine de suveniruri.

– Francezii nu vorbesc engleza – Cu 80% dintre ei nu ai ce discuta. Şi nu că sunt naţionalişti, aşa cum ar părea. Ci pur şi simplu nu ştiu.

– Sunt extrem de politicoşi. Te salută oricând, îţi zâmbesc, vorbesc frumos, nu deranjează. Până când şi telefoanele le au aproape pe silent.

– Ştiţi voi autobuzele alea de la noi în care vedeţi pe barele de susţinere nişte chestii roşii pe care puteţi apăsa? Ei bine, la ei chiar funcţionează. Ca să înţelegeţi, pe acele butoane puteţi apăsa pentru că şoferul să oprească în staţia următoare. De ce? Pentru că, dacă nu este nimeni în staţie, dacă nu sunt călători, şoferul nu opreşte. Aşa funcţionează la ei.

– Nu vă bazaţi pe orarul afişat în staţia de autobuz. Nu este mereu corect.

– Interesaţi-vă! Există tot felul de abonamente pentru mijloacele de transport în comun. În ceea ce priveşte autobuzele, unul dintre abonamentele care nouă ne-a fost de folos, a fost unul pentru 7 zile, pe orice linie, care a costat 10 euro. Dacă faceţi o comparaţie, o călătorie plătită cash costă 1.40 euro.

– O călătorie din Hyeres în Saint Tropez costă 3 euro de persoană, iar autocarul poate fi luat din centrul Hyeres-ului, staţia Gambetta.

– Până în Marsilia şi Saint Tropez nu am văzut poliţişti. Sau, cel puţin, nu îmbrăcaţi în uniformă.

– Dacă doriţi să vă cumpăraţi ceva, şi aici mă refer la produse alimentare, băuturi, preţurile sunt cam ca la noi sau foarte apropiate. O baghetă 0.95 euro. Un croissant, la fel. O apă la 1.5 litri, surprinzător, Evian, la fel. O sticlă de vin în magazine, între 2.5 şi 20 euro. Astea ar fi doar câteva dintre preţuri. Aaaa, de ţigări nu vă apropiaţi: preţurile pornesc de la 7 euro în sus.

– Şi, nu în ultimul rând, produsele bio sau de la producători sunt mai ieftine decât cele (să le spunem) normale.

Cam asta-i. Revin zilele următoare şi cu articole despre ce e de vizitat în Hyeres şi în împrejurimi. Şi, dacă mai aveţi întrebări, “împuşcaţi-mă”!

Prin 2011, când Redescoperă România pe 2 roţi (împreună cu Sebi şi Robert) a ajuns la Vaslui, Curţile Domneşti din Vaslui arătau aşa. Şi, chipurile, era un şantier arheologic…

După doi ani, în 2013, au început să se întâmple lucruri. Şi, acelaşi sit pe care l-aţi văzut mai devreme, a început să arate aşa. Acum, în 2015, Situl arheologic Curtea Domnească din Vaslui e gata şi arată cam cum vedeţi în pozele de mai jos.

Complexul pe care-l vedeţi se află lângă Biserica Domnească „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul”, biserică ctitorită de către Ştefan cel Mare, construită în 1490 pe locul unei biserici mai vechi şi reconstruită în 1820 de către Maria Cantacuzino, văduva logofătului Costache Ghiga şi proprietar al târgului Vaslui.

Ce e trist? Doar faptul că a trebuit să treacă atâta timp până când locul ăsta uitat de lume să fie băgat de cineva în seama şi sa fie refăcut. Ce e frumos? Că e gata şi arată foarte bine. E un mic colţ de linişte pentru oraş, e un loc unde am văzut deopotrivă bunici, părinţi şi nepoţi ieşiţi la plimbare. E, până la urmă, încă o bucată de pământ în Vaslui care nu a rămas uitat şi pe care s-a refăcut ceva.

Ce mă bucură? Faptul că târgul ăsta, aşa mic cum e el, începe să devină din ce în ce mai frumos!

PS: Tot aici am găsit şi o expoziţie a pictorului vasluian Lucian Spiridon. Sincer? M-am uitat atent, şi-mi place ce a lăsat mâna şi pensonul lui pe pânză.

Iaca m-am întors de pe coclauri. Ştiţi? Am plecat aşa, cu inima strânsă în zona Drobetei, a Orșovei, a Cazanelor… Şi ştiţi de ce? Pentru că, fără să se supere nimeni, întotdeauna am considerat-o cea mai săracă zona a ţării. Şi este din punct de vedere economic. Dar mai ştiţi ceva? E atât de bogată în frumuseţea zonelor turistice de nici nu vă imaginaţi. Am mai trecut cu mulți ani în urmă pe acolo, dar nu m-am oprit să văd tot ce era de văzut. Mai mult, în expediţia Goodyear4x4 (aşa-mi place mie s-o numesc) am ajuns în locuri în care nu multă lume poate ajunge, sau multă lume nu vrea să ajungă. Şi asta din cauza dificultăţii traseelor. Locuri în care nu cred că vei vedea vreodată urme de cărbuni arşi de la grătare, pet-uri şi doze de bere sau suc… mă rog… urme de “civilizaţie”.

Ne-au dus acolo trei Ford-uri Kuga echipate cu anvelope Goodyear EfficientGrip SUV şi un Ford Ranger echipat cu anvelope Goodyear Wrangler, pentru că au fost locuri în care, aşa cum spuneam mai sus, nu se poate ajunge chiar uşor și nu cu orice maşină. Prima oprire a fost Vineri seara la peştera Topolnița, intrarea Prosăcului. Da, este peştera cu o lungime de aproximativ 11 kilometri, a doua ca mărime din România şi, se spune, a 17-a din lume. Excelent traseul bătut cu piciorul până acolo, însă, din păcate, nu am putut ajunge la intrare din cauza apelor crescute în această perioadă a anului.

Ne-am resemnat şi am plecat către satul Jupâneşti, unde ne-a aşteptat Tudor Sahanovschi, un moldovean (din Chişinău mai exact) de nota 20, aciuat pe aceste meleaguri, care ne-a aşteptat cu o plăcintă cu brânză de urlau şi lupii în pădure. Ca să nu mai vorbesc de rachiul de cireşe pe care n-am putut să-l degust aşa cum trebuie deoarece încă eram conducător auto.

Sâmbătă dimineaţă m-am trezit aici. Şi-am plecat către Cazanele Mari, poate una dintre cele mai frumoase zone din ţară. Oricât aş vrea să nu scriu asta, Doru Panaitescu are dreptate… Oamenii vin pentru prima dată aici ca să vadă capul lui Decebal, deşi sunt multe alte lucruri de văzut şi de admirat. Mult mai multe. Aş avea curaj să pun pariu că, dacă fac un sondaj, mult mai multă lume ar şti să răspundă unde e statuia capului lui Decebal decât unde sunt Cazanele Mari. Revenind, în zona ne-am bătut cu nişte şopârliţe şi cu un şarpe care n-a vrut deloc să-şi arate capul.

Următoarea oprire a fost la peştera Ponicova, evident, nu intrarea de pe Dunăre. Majoritatea dintre noi nu erau atât de bine pregătiţi să facem asta. Am ales cealaltă intrare, însă şi aici, din cauza pârdalnicului de rău umflat, n-am reuşit să ajungem până în peşteră. Traseul este într-un mare fel, cu un grad de dificultate destul de ridicat, în sensul că nu este pentru copii, persoanele în vârstă sau pentru cei care nu sunt echipaţi măcar cu bocanci. Cu toate astea, am avut plăcerea să găsim nişte raţe, nişte melci şi o linişte care te scotea din minţi, cu toată gălăgia pe care o făcea cursul râului.

Eeeee… şi am ajuns la partea care mie mi-a plăcut cel mai mult. Traseul off-road făcut în munţii Almajului. Aici ne-au ajutat, cum v-am spus, cele trei Ford Kuga şi Ford-ul Ranger. Nu aş putea să vă spun cu exactitate cât a măsurat, însă câteva zeci bune de kilometri tot au fost. Cu pietre, cu praf, cu bălţi, cu ştioalne, cu tot ce trebuie pentru un traseu off-road pe care să-l poată străbate un Kuga. Bine… pentru Ranger a fost mult mai simplu şi ar fi putut mult mai mult. Despre cum s-a comportat un Ford Kuga pe coclaurile despre care vă spun o să scriu într-un articol de drive-test pe AutoMOD. Revenind, munţii Almajului merită văzuţi. Sunt mult prea frumoşi şi merită văzuţi pe trasee unde se ajunge mai greu cu maşina şi cu talpa. Nu vreau să deranjez pe nimeni, dar vă rog să mai uitaţi de Valea Prahovei, Lacul Roşu, Bicazul, Vatra Dornei şi mai mergeţi şi în alte zone ale ţării. N-o să vă pară rău, credeţi-mă.

La întoarcerea spre motel ne-am oprit să mâncăm un sandvici la morile de apă de la Bozovici şi nu aveam cum să ratăm una dintre cele mai frumoase cascade din ţară, cascada Bigăr. Sunt sigur că aţi văzut poze peste tot cu această cascadă, dar ştiţi care e partea frumoasă? Din punctul meu de vedere arata mult mai bine în realitate decât în toate pozele prelucrate pe care le vedeţi pe net. De aceea o să vă las mai jos o poză la care am lucrat puţin doar la luminozitate şi mai puţin la culori.

Ultima oprire a fost la ceea ce se cheamă Golubac Grad. De fapt de cealaltă parte a fortaretii Golubac Grad, ea fiind pe malul sârb al Dunării, locul din care se trăgea în ambarcaţiunile care nu-şi plăteau dijma pentru produsele pe care le transportau pe Dunăre. Se pare că exista şi un lanţ de fier care putea opri aceste ambarcaţiuni care incearcau să treacă fără să plătească darea. E şi ăsta un loc în care merită să vă opriţi, mai ales dacă prindeţi şi apusul.

Cam asta a fost… A fost frumos şi mă bucur că am văzut o parte a României pentru care nu m-am oprit prea des în călătoriile mele prin ţară, deşi îmi propusesem acest lucru. O parte a României, așa cum spuneam mai sus, plina de frumuseți, de liniște, de calmat “nervii capului”. Acum s-a întâmplat. Şi vinovaţi au fost şi cei de la Goodyear împreună cu cei de la Țiriac Auto.

Evident, nu în cele din urmă, n-am fost singur. Au fost cu mine Bogdan Epure, Cosmin Tudoran, Doru Panaitescu, Dragoş Boldea şi Mircea Panaitescu, dar şi alţi vreo zece câştigători ai concurslui lansat de Goodyear. Le mulţumesc tuturor şi mă bucur că am fost împreună.

PS: Singurul lucru de care-mi pare foarte, dar foarte rău e faptul că nu am găsit vipere. Punct! Ai auzit, Doru?

Nu ştiu dacă mai era nevoie să vă spun că-mi plac maşinile. Nu ştiu dacă mai era nevoie să vă spun că-mi place România. Şi când spun România mă refer la toate frumuseţile pe care le întâlnim în vacanţele scurte sau în concedii. Am avut ocazia să mă “dau” cu diverse maşini, la fel cum am avut ocazia să văd multe locuri din ţara asta. Şi, cu siguranţă, o să mai am ocazia. Problema e că, de fiecare dată, le-am făcut separat. Şi testele cu maşini, şi vacanţele prin ţară.

Acum e altceva… E altceva, pentru că plec în weekend în, dacă îmi e permisă formularea, expediţia #goodyear4x4. E frumos ce au făcut oamenii ăştia, pentru că strâng în acelaşi loc un și un drive-test cu nişte maşini echipate corespunzător, dar și locuri frumoase din România, locuri în care ne vor duce acele mașini.

Cu ce vom merge? Cu 3 Ford Kuga echipate cu anvelope Goodyear EfficientGrip SUV.

Ce vom vizita?

Aşa cum bine aţi văzut în titlu ajungem la Cazanele Dunării, o parte a ţării care ascunde, până acolo şi acolo, multe alte locuri care merită vizitate: platoul Mehedinţi, Orşova, Peştera Ponicova, Moldova Nouă, Mănăstirea Mraconia, Şopotu Nou cu Cheile Nerei, Cascada Bigăr, morile de apă de la Bozovici, iar la întoarcere ne vom opri, pentru o pauză, pe podul Natural de la Ponoarele.

O să vă povestesc mai multe la întoarcere. Şi nu doar eu, ci şi cei 4 amici care-mi vor fi companioni de drum şi de poveşti. Adică, într-o ordine complet aleatorie şi alfabetică, Bogdan Epure, Cosmin Tudoran, Doru Panaitescu, Dragoş Boldea şi Mircea Panaitescu.

Aaaaa… să nu uit. Maşinile Ford Kuga sunt luate “pe semnătură” de la Tiriac Auto, iar anvelopele cu care vin echipate sunt, evident, Goodyear.

Sursa foto