Aţi văzut vreodată cum se uită rața la planor? Da’ cum se uită omida la sudură? Dar cum se uită curca-n lemne? Nu? Nici eu!

Însă, un lucru mi-e clar: toate animalele despre care veţi auzi în expresiile româneşti că se uită cumva, toate, dar absolut toate se vor uita fix ca viţelul la poartă nouă. Mirate, întrebătoare, de ce nu, imbecile uneori…

Problema ştiţi care-i? Că toate expresiile de agest gen, cele pe care le veţi auzi, nu se referă la ele, la animale. Se referă la noi, oamenii… Noi ne uităm ca rața la planor, ca omida la sudură, că viţelu’ la poartă noua etc.

Sursa foto

N-ați auzit niciodată pe nimeni spunând “Am mântuit banii…”?

Şi nu neapărat banii. A mântui orice… Spre exemplu, a mântui uleiul, a mântui făina, a mântui ceapa, a mântui orice vreţi voi. Ştiu, pe mulţi expresia a mântui îi duce cu gândul la religie, şi, dacă analizăm puţin, cam aşa e. Pentru că A mântui înseamnă a termina, a sfârşi, a isprăvi.

Numai că, în cazul de faţă, sensul e oarecum altul. Adică, omul mântuit (religios) e bucuros, pentru că s-a curăţat de păcate, pentru că s-a izbăvit, nu? Dar celălalt? Cel care a mântuit banii? Numai el ştie, săracu’, ce e-n sufletul lui…

Problema rămâne pe ce i-a mântuit, nu-i aşa?! Zic şi eu…

Sursa foto

Vedeţi voi?! De-a lungul timpului furca şi-a găsit o mulţime de locuri în expresiile romaneşti. Fie că vorbim despre A avea stuchit la furcă, fie că vorbim despre Furca pieptului mă doare (pentru cei care ştiu versuri din muzica populară sau lăutărească), fie că vorbim de A avea de furcă cu cineva. Dar azi mă opresc la A da de furcă cuiva.

Nu ştiu exact de unde ar putea veni expresia, dar am două versiuni. Prima ar fi ca munca la ţară nu-i chiar atât de uşoară, şi să pui pe cineva să-ţi facă o căpiţă de fân, evident, ajutat de furcă, nu-i chiar cel mai simplu lucru din lume. Cu toate astea, aş merge pe a doua variantă…

Care ar fi cam aşa: după cum aţi văzut în DEX, printre alte explicaţii date la cuvântul furcă, exista şi cea care ne spune că ar însemna a face (pe cineva) să-și bată capul cu chestiuni greu de rezolvat, cu lucruri cu care ţi-ai bate capul o zi întreagă (în cazul în care nu te duce… Capul, la el mă refer…)

Şi ce exemplu ar fi mai bun de dat? Oare nu cumva pasajul din povestea Prostia Omenească scrisă de Ion Creangă?!

De aici, drumețul nostru, mai numărând un nătărău, merse tot înainte, până ce ajunse iară la o casă. Acolo, ce să vadă! Un om, cu-n țăpoiu în mână, voia să arunce niște nuci din tindă în pod. “Din ce în ce dau peste dobitoci”, zise drumețul în sine.
– Da’ ce te frămânți așa, om bun?
– Ia, vreu să zvârl niște nuci în pod, și țăpoiul ista, bată-l scârba să-l bată, nu-i nici de-o treabă…
– Că degeaba te trudești, nene! Poți să-l blastămi cât l-ei blăstăma, habar n-are țăpoiul de scârbă. Ai un oboroc?
– Da’ cum să n-am?!
– Pune nucile într-însul, ie-l pe umăr și suie-le frumușel în pod; țăpoiul e pentru paie și fân, iar nu pentru nuci.
Omul ascultă, și treaba se făcu îndată.
Drumețul nu zăbovi nici aici mult, ci plecă, mai numărând și alt neghiob.

Ei?! Aşa-i că avea dreptate Ion Creangă? Acum nu ştiu eu câtă dreptate am…

PS: Pentru ce-i care nu ştiu, ţăpoiul este o furcă.
PPS: Iar oborocul, pe scurt, este un coş.

Sura foto

Că tot e vineri și e zi de post, nu ştiu câţi credincioşi am printre cei care mă citesc. Şi spun asta pentru că mulţi nu ştiu ce e ăla post. Ce e postul? Da, DEX-ul scrie bine: e o restricţie. E ziua sau perioada în care credincioşii nu mănâncă alimente de provenienţă animală (carne, lapte, ouă, pește etc). Unii nu se ating nici de vin şi nici de ulei în această perioadă.

Ei bine, doar cei care ţin post pot înţelege exact ce înseamnă Mare cât o zi de post. Da… fiind o restricţie în a consuma carne, aşteaptă ca acea zi sau perioadă să se termine. Pentru că acea perioadă li se pare pare foarte lungă şi parcă nu se mai termină.

Acum nu ştiu dacă într-adevăr suferă… (eu mănânc destul de des alimente care nu au legătură cu carnea şi nu am nicio problemă). Însă, mulţi dintre ei, abia aşteaptă să se termine postul, ca mai apoi, să-i vedem daţi la ştiri că au ajuns la spital după ce au mâncat o juma’ de porc întreg.

Dar asta-i altă discuţie. Oricum, dacă ar fi să ne referim la noi toţi, cam orice e mare cât o zi de post: ziua de muncă, perioada până vine metroul, autobuzul sau taxiul, timpul până vine chelnerul să ne aducă ce am comandat, timpul cât aşteptăm pe holurile unei instituţii (mai ales bugetară) etc. Da, ştiu, uneori chiar e mare… La aşteptare mă refer.

Sursa foto

Nu, sincer… Chiar nu voiam să scriu iar o expresie care conţine cuvinte triviale, însă mi-am adus aminte de expresia „Te mai coiești mult” după ce am scris-o pe asta. Şi-mi stă pe creier de ceva vreme, mai ales că o folosesc zilnic. În gând, normal!

De unde vine? Exact cum spuneam mai sus, din expresia pe care am explicat-o cu ceva vreme în urmă. Pentru că, de-a lungul anilor, inevitabil, coiul a devenit una cu oul. Din cauza formei, evident.

Pentru că da, mai de fiecare dată când avem un angajat sau un coleg care freacă duda, menta etc (revin şi la expresia asta), avem în cap o întrebare: prietene, te mai coiesti mult până te apuci de treabă?

Sursa foto

Hmmmm… Așa-i ca mulți dintre voi nu știu de unde vine expresia Iute ca suveica? Aşa-i că mulţi nu știți ce-i suveica? Mai ales dacă ar fi să fac referire la cei mai tineri… Bine, iute ştiu că ştiţi ce înseamnă, dacă ar fi să vorbim despre un ardei. Dar iute mai înseamnă şi rapid, ager, sprinten şi, dacă ar fi să ne referim la oameni, foarte harnic.

Bun! Le-am pus oarecum cap la cap, dar să vedem ce-i suveica. Ei bine, suveica este o piesă din lemn folosită la războiul de ţesut, care are o formă lunguiaţa şi care ajută la introducerea firului de bătătură în rostul urzelii. Vorbesc din cărţi, aşa-i? :)) Ok. Atunci uitaţi-vă la clipul de mai jos. Acela este un război de ţesut, iar chestia aia din lemn alungită pe care o aruncă doamna este o suveică.

Da, poate pare că nu-i atât de rapidă, dar cei care au avut bunici la ţară şi vedeau cât de repede lucra bunica la război, vedeau şi cât de iute se mişcă o suveica. Nu spun nu, era vorba şi despre dexteritate, dar şi suveica era iute. Sau bunica la aruncarea ei?!

Sursa foto

Articolul ăsta a plecat de la un comentariu lăsat de prietenul Doru Panaitescu la expresia A da sfoară-n ţară. Nu, nu e o expresie. Luați-o ca pe o corectură. Şi, pentru că nu sunt foarte multe de explicat, am luat comentariul lui şi vi-l arăt şi vouă, ca să ştiţi că e corect Huda lui Papar şi nu Huda lui Papară. Ce e „huda”? DEX-ul ne spune: o gaură, o spărtură, chiar ascunzătoare sau ocnă.

Iar pentru voi, cei pasionaţi de călătorii, să ştiţi că Huda lui Papar chiar există. O s-o găsiţi în judeţul Alba, pe teritoriul satului Sub Piatră, în comuna Sălciua, undeva în partea de nord-vest a Munţilor Trascăului. Este situată la 567 m altitudine şi este cea mai lungă peştera din aceşti munţi. Şi da, e destul de greu accesibilă, lucru care nu poate decât să mă bucure.

Dar să trecem la ce spunea Doru:

„Undeva lângă Sălciua era Huda lui Papar. Paparul era o căpetenie sau zeitate dacică. Peştera înainte vreme se chema Peştera lui Zamolxes. A venit olteanul ăla, banul de pe toţi banii de azi, Mihai Viteazul, şi a zis: Cuum? Huda cui? Aaa, a lui Papară, poate… Ce papară vă dau eu vouă, cu grofii voştri cu tot.

Şi uite-aşa am rămas noi cu Huda lui Papară în loc de Huda lui Papar. De la un oltean râios care, culmea, a mai şi mierlit-o 25 de kilometri mai încolo, în Câmpia Turzii.

Apropos, papara în Ardeal, #sestie, este de fapt omleta din “Sud”.”

PS: Citiţi atent (dacă vă interesează) ce e scris pe Wikipedia. Acolo o să găsiţi, printre altele, și explicaţia dată de Doru, şi de unde vine (corect) cuvântul Papar.

Sursa foto

Ştie boierul ce-i meşniţa e un fel de Ştie taranu’ ce-i sofranu’. Sau un fel de „ştie taranu’ ce-i ciocolată, mănâncă hârtia şi-aruncă bucată”. Da, ultima dintre expresii e puţin răutăcioasă la adresa ţăranilor, oameni pe care, de altfel, ar trebui să-i apreciem, dar circulă de ceva vreme şi trebuie să o ştiţi şi voi, cei care nu aţi auzit-o.

Bun! Cei meşniţa? O simplă căutare în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române ne spune că meşniţa este o mâncare preparată din grâu, orez, mălai sau mei fiert în lapte dulce. Adică un fel de păsat sau terci. Tot DEX-ul, prin intermediul cuvântului meşniţă, mai face trimitere către o altă expresie, un proverb (i-aş zice), care spune cam aşa: Decât meşniţa din alt sat, mai bine sărbuşca din satul tău. Sau, tradus, „decât codaş la oraş, mai bine-n satul tău fruntaș.”.

Aşadar cred că e clar pentru toată lumea de unde vine expresia Ştie boierul ce-i meşniţa, nu? Păi de unde să ştie ce e terciul, el fiind învăţat doar cu pui la ceaun, cu purcei cu măru-n gură, cu foie gras, cu chorizo, cu jamon, cu paella, cu saint jacque şi alte alea, nu?

Sursa Foto

Moacă – Cap, figură, față, chiar domnişoară, tinerică. Cam asta ar fi explicaţia dată de DEX. De unde a apărut expresia A da ceva moca? Nu ştiu. Poate pentru că multora le-a venit mai uşor să pronunţe moca. Însă expresia corectă e A da ceva de-a moaca. Sau A lua ceva de-a moaca. Dar hai să vedem ce înseamnă şi cum o putem explica.

Aşa cum vă spuneam mai sus, moacă înseamnă față, figură, cap. Bun! Și de ce ţi-aş da ceva de-a moaca, gratis, fără să aştept nimic în schimb? Oare nu pentru simplul fapt că-mi place faţa ta? Pentru că-mi place figura ta? Pentru că-mi place de tine? Pentru că eşti tinerică, domnişoară (vezi din nou explicaţia din DEX)?

Și de ce consider că nu e corect A da ceva moca? Pentru că Moca este o cafea. Sau Moka. Sau chiar Mocha. Şi este o cafea provenită din Republica Arabă Yemen. Şi da, mi-ar plăcea să-ţi dau moaca o cafea Moca. Pentru că-mi place de moaca ta!

Update: Și pentru că mi s-a atras atenția (pe Twitter) de către unele persoane cum că “ideea e foarte bună, dar articolul nu răspunde așteptarilor. face doar niște presupuneri” deși mi-ar fi plăcut s-o facă aici, în articol, în comentarii, ca să rămână pentru posteritate, fac un mic update. Și las două link-uri: 1 și 2. Și, cum îi răspundeam și persoanei, chiar și aceste link-uri pot fi doar niște presupuneri. Chiar dacă și George Pruteanu folosea expresia “de-a moaca” și nu “moca“.

Sursa Foto

Pffffff… grea expresie… Grea pentru că încă nu mi-e clar de unde poate veni. Am căutat pe net şi am găsit cam cinci explicaţii. Unele mai corecte (cred), altele mai puţin corecte. Nu m-am lăsat doar pe ce găsesc pe net. Am vorbit şi cu prietenii Andrei Cismaru şi Ioan T. Morar. Primul, Andrei, brăilean fiind, după ce a discutat cu bunica şi tatăl lui, mi-a spus că expresia corectă nu e A nimerit orbul Brăila, ci A nimerit ca orbul prin Brăila. Şi pare a fi una corectă. Cel de al doilea, Ioan, mi-a spus că expresia ar veni de la A nimerit orbul brila (vezi ochelarii). Şi această explicaţie ar putea fi una corectă, mai ales că este şi cea acceptată de etnolingvişti. Dar hai să pun mai jos toate cele 5 explicaţii pe care le-am găsit.

1. Cea spusă de Andrei, găsită de mine şi pe net. Brăila fiind un oraş nu prea mare, are străzile principale dispuse circular, astfel încât poţi pleca de la Dunăre şi, oriunde ai merge, până la urmă ajungi tot pe malul acesteia. Deci nu prea ai cum să te pierzi.

2. Cea spusă de Ioan, găsită şi aceasta pe net. Explicaţia ar veni de la numele de familie al lui Louis Braille, inventatorul alfabetului pentru orbi. La vârsta de 3 ani acesta îşi pierde vederea în urma unui accident în atelierul de pielărie al tatălui său, iar în anul 1825 inventează alfabetul care îi şi poartă numele. Şi pentru că acest alfabet a ajuns şi la noi, se pare că orbii din Tara Românească ajungeau la librăria cu publicaţii de acest fel întrebând unde este Braille. Dar pentru că nici mulţi dintre vânzători, nici mulţi dintre nevăzători nu vorbeau foarte bine limba franceză, Braille a devenit Brăila, un cuvânt mult mai uşor de pronunţat pentru români. Mai mult, se pare că expresia apare şi în cartea Povestea Vorbii scrisă de Anton Pann în 1847, acesta spunând în capitolul „Despre învăţătura” următoarele: Cine întreabă nu greşeşte. Orbul cu întrebarea a nimerit Brăila.

3. Cea de a treia explicaţie, deşi (se pare) o legendă, ar duce la cea spusă de Andrei. Şi zice aşa „în acest oraş de la Dunăre, în Brăila, s-a născut un băiat orb. Părinţii l-au crescut bine şi s-au străduit să-i facă viaţa cât mai plăcută şi frumoasă. Băiatul acela avea şi el o dorinţă mare, aceea de a merge la o apă curgătoare. Au trecut anii şi el încă nu-şi împlinise visul. Într-o zi s-a hotărât să plece singur de-acasă şi să ajungă la apa aceea. A întrebat în jurul lui cum ar putea să găsească drumul şi cineva i-a spus: ”Mergi încet înainte şi încearcă să ţii drumul drept, fără a te abate din cale! La capătul lui este apă la care doreşti să ajungi”. Şi el a mers până când a ajuns la acea apă, care era Dunărea.”

4. Cea de a patra ar fi următoarea: „cică pe vremuri, Brăila era singurul port la Dunăre, fiind imposibil pentru călători şi comercianţi să rătăcească drumul. Explicaţia cade, fiindcă vor fi fost, poate, orbi printre călători, dar printre comercianţi, mai rar. Pe de altă parte, Brăila n-a fost niciodată singurul port la Dunăre, nici măcar pe ţărmul românesc.”

5. Ultima, şi cea mai incorecta explicaţie din punctul meu de vedere, e următoarea. „Se ştie bine ca o mare tradiţie în Brăila este spartul seminţelor de floarea soarelui (şi azi suntem cei mai mari consumatori de seminţe). Ei bine, cum orbul mergea el aşa pe jos, a auzit sub tălpi cum foşneau şi pocneau cojile de seminţe şi atunci a spus “sunt în Brăila!”.

Deci? Ce părere aveţi? Care explicaţie ar fi cea corectă? Eu aş merge pe primele două. Pe ambele. Aveţi alte idei? Ştiţi altceva? Lăsaţi un comentariu mai jos.

Sursa de inspirație 1 și 2
Sursa Foto