Vedeţi voi?! De-a lungul timpului furca şi-a găsit o mulţime de locuri în expresiile romaneşti. Fie că vorbim despre A avea stuchit la furcă, fie că vorbim despre Furca pieptului mă doare (pentru cei care ştiu versuri din muzica populară sau lăutărească), fie că vorbim de A avea de furcă cu cineva. Dar azi mă opresc la A da de furcă cuiva.

Nu ştiu exact de unde ar putea veni expresia, dar am două versiuni. Prima ar fi ca munca la ţară nu-i chiar atât de uşoară, şi să pui pe cineva să-ţi facă o căpiţă de fân, evident, ajutat de furcă, nu-i chiar cel mai simplu lucru din lume. Cu toate astea, aş merge pe a doua variantă…

Care ar fi cam aşa: după cum aţi văzut în DEX, printre alte explicaţii date la cuvântul furcă, exista şi cea care ne spune că ar însemna a face (pe cineva) să-și bată capul cu chestiuni greu de rezolvat, cu lucruri cu care ţi-ai bate capul o zi întreagă (în cazul în care nu te duce… Capul, la el mă refer…)

Şi ce exemplu ar fi mai bun de dat? Oare nu cumva pasajul din povestea Prostia Omenească scrisă de Ion Creangă?!

De aici, drumețul nostru, mai numărând un nătărău, merse tot înainte, până ce ajunse iară la o casă. Acolo, ce să vadă! Un om, cu-n țăpoiu în mână, voia să arunce niște nuci din tindă în pod. “Din ce în ce dau peste dobitoci”, zise drumețul în sine.
– Da’ ce te frămânți așa, om bun?
– Ia, vreu să zvârl niște nuci în pod, și țăpoiul ista, bată-l scârba să-l bată, nu-i nici de-o treabă…
– Că degeaba te trudești, nene! Poți să-l blastămi cât l-ei blăstăma, habar n-are țăpoiul de scârbă. Ai un oboroc?
– Da’ cum să n-am?!
– Pune nucile într-însul, ie-l pe umăr și suie-le frumușel în pod; țăpoiul e pentru paie și fân, iar nu pentru nuci.
Omul ascultă, și treaba se făcu îndată.
Drumețul nu zăbovi nici aici mult, ci plecă, mai numărând și alt neghiob.

Ei?! Aşa-i că avea dreptate Ion Creangă? Acum nu ştiu eu câtă dreptate am…

PS: Pentru ce-i care nu ştiu, ţăpoiul este o furcă.
PPS: Iar oborocul, pe scurt, este un coş.

Sura foto