Vedeţi voi?! De-a lungul timpului furca şi-a găsit o mulţime de locuri în expresiile romaneşti. Fie că vorbim despre A avea stuchit la furcă, fie că vorbim despre Furca pieptului mă doare (pentru cei care ştiu versuri din muzica populară sau lăutărească), fie că vorbim de A avea de furcă cu cineva. Dar azi mă opresc la A da de furcă cuiva.

Nu ştiu exact de unde ar putea veni expresia, dar am două versiuni. Prima ar fi ca munca la ţară nu-i chiar atât de uşoară, şi să pui pe cineva să-ţi facă o căpiţă de fân, evident, ajutat de furcă, nu-i chiar cel mai simplu lucru din lume. Cu toate astea, aş merge pe a doua variantă…

Care ar fi cam aşa: după cum aţi văzut în DEX, printre alte explicaţii date la cuvântul furcă, exista şi cea care ne spune că ar însemna a face (pe cineva) să-și bată capul cu chestiuni greu de rezolvat, cu lucruri cu care ţi-ai bate capul o zi întreagă (în cazul în care nu te duce… Capul, la el mă refer…)

Şi ce exemplu ar fi mai bun de dat? Oare nu cumva pasajul din povestea Prostia Omenească scrisă de Ion Creangă?!

De aici, drumețul nostru, mai numărând un nătărău, merse tot înainte, până ce ajunse iară la o casă. Acolo, ce să vadă! Un om, cu-n țăpoiu în mână, voia să arunce niște nuci din tindă în pod. “Din ce în ce dau peste dobitoci”, zise drumețul în sine.
– Da’ ce te frămânți așa, om bun?
– Ia, vreu să zvârl niște nuci în pod, și țăpoiul ista, bată-l scârba să-l bată, nu-i nici de-o treabă…
– Că degeaba te trudești, nene! Poți să-l blastămi cât l-ei blăstăma, habar n-are țăpoiul de scârbă. Ai un oboroc?
– Da’ cum să n-am?!
– Pune nucile într-însul, ie-l pe umăr și suie-le frumușel în pod; țăpoiul e pentru paie și fân, iar nu pentru nuci.
Omul ascultă, și treaba se făcu îndată.
Drumețul nu zăbovi nici aici mult, ci plecă, mai numărând și alt neghiob.

Ei?! Aşa-i că avea dreptate Ion Creangă? Acum nu ştiu eu câtă dreptate am…

PS: Pentru ce-i care nu ştiu, ţăpoiul este o furcă.
PPS: Iar oborocul, pe scurt, este un coş.

Sura foto

Ea e Turista Rătăcită. Nu ştiu cât de rătăcită e, dar dacă ea spune că s-a rătăcit, cred că trebuie să găsim o cale s-o salvăm, nu? Oricum, ea e cea care mi-a amintit de expresia Na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o. Şi-i mulţumesc pentru asta.

Oare tot Ion Creangă să fie iniţiatorul? Sigur, pentru cine nu ştie, expresia face referire la, spre exemplu, ideea de a da ceva cuiva la reparat, iar acel lucru se întoarce mai stricat decât a fost dat. În acelaşi timp, mai poate arăta surpriza sau decepţia care marchează dezacordul cu spusele cuiva.

Şi dacă tot vă povesteam despre spusele lui Ion Creangă, iată doar un fragment din spusele lui Dănilă Prepeleac:

„Și, trecând pe lângă un negustor cu pungi de vânzare, dă gânsacul pe-o pungă de cele pe talger și cu băierile lungi, de pus în gât. Ia el punga, o sucește, o învârtește ș-apoi zice: Na-ți-o frântă, că ți-am dres-o! Dintr-o pereche de boi de-a mai mare dragul să te uiți la ei, am rămas c-o pungă goală. Măi! măi! măi! măi! Doar știu că nu mi-i acum întâiași dată să merg la drum; dar parcă dracul mi-a luat mințile!”

Găsiţi toată povestea aici, însă eu tot cred că are și întelesul despre care vă ziceam mai sus: dacă tu spui/faci ceva, iar restul lumii nu va fi de acord cu tine, vei spune: na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o… Bine că sunteţi voi deştepţi…

Şi pentru că am avut ceva dezbateri cu cineva legat de expresia asta, vă rog să-mi lăsaţi un comentariu dacă aveţi alte păreri.

Sursa Foto

Şi pentru că vă povesteam zilele trecute cum stă treaba cu expresia mură-n gură, iată încă una, oarecum sinonimă, şi care vine de la Ion Creangă.

Printre altele, marele nostru povestitor a scris Povestea unui om leneş, poveste pe care o să vă las s-o citiţi mai jos. Însă, una din întrebările leneşului din poveste, era „da’ muieți-s posmagii?”.

Poate multă lume nu ştie ce e ăla un posmag. Păi nu e altceva decât pesmet. Aaaa… e posibil nici pesmet să nu ştiţi ce e. Ambele sunt felii de pâine sau cozonac care s-au uscat. Iar omu’ nostru din poveste, era atât de leneş, încât nici chef să-şi moaie posmagii nu avea, cu toate că îi erau dăruiţi fără ca el să mişte vreun deget.

Sunt convins că mulţi ştiu povestea lui Ion Creangă, dar, dacă printre voi mai sunt care nu au citit-o încă, vă rog din suflet s-o faceţi. O să înţelegeţi perfect sensul expresiei Da’ muieți-s posmagii…

Cică era odată într-un sat un om grozav de leneş; de leneş ce era, nici îmbucătura din gură nu şi-o mesteca. Şi satul, văzând că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărâ să-l spânzure, pentru a nu mai da pildă de lenevire şi altora. Şi aşa, se aleg vreo doi oameni din sat şi se duc la casa leneşului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimţitor, şi hai cu dânsul la locul de spânzurătoare!

Aşa era pe vremea aceea.
Pe drum se întâlnesc ei cu o trăsură în care era o cucoană. Cucoana, văzând în carul cel cu boi un om care sămăna a fi bolnav, întrebă cu milă pe cei doi ţărani, zicând:
— Oameni buni! Se vede că omul cel din car e bolnav, sărmanul, şi-l duceţi la vro doftoroaie undeva, să se caute.
— Ba nu, cucoană, răspunse unul dintre ţărani; să ierte cinstită faţă dumnevoastră, dar aista e un leneş care nu credem să fi mai având păreche în lume, şi-l ducem la spânzurătoare, ca să curăţim satul de-un trândav.
— Alei! oameni buni, zise cucoana, înfiorându-se; păcat, sărmanul, să moară ca un câne, fărădelege! Mai bine duceţi-l la moşie la mine; iacătă curtea pe costişa ceea. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi, ia aşa, pentru împrejurări grele, Doamne fereşte! A mânca la posmagi şi-a trăi şi el pe lângă casa mea, că doar ştiu că nu m-a mai perde Dumnezeu pentr-o bucăţică de pâne. Dă, suntem datori a ne ajuta unii pe alţii.

— I-auzi, măi leneşule, ce spune cucoana; că te-a pune la coteţ, într-un hambar cu posmagi, zise unul dintre săteni. Iaca peste ce noroc ai dat, bată-te întunerecul să te bată, uriciunea oamenilor! Sai degrabă din car şi mulţămeşte cucoanei, că te-a scăpat de la moarte şi-ai dat peste belşug, luîndu-te sub aripa dumisale. Noi gândeam să-ţi dăm sopon şi frânghie. Iar cucoana, cu bunătatea dumisale, îţi dă adăpost şi posmagi; să tot trăieşti, să nu mai mori! Să-şi puie cineva obrazul pentru unul ca tine şi să te hrănească ca pe un trântor, mare minune-i şi asta. Dar tot de noroc să se plângă cineva… Bine-a mai zis cine-a zis că: “Boii ară şi caii mănâncă”. Hai dă răspuns cucoanei, ori aşa, ori aşa, că n-are vreme de stat la vorbă cu noi.

— Dar muieţi-s pormagii? zise atunci leneşul, cu jumătate de gură, fără să se cârnească din loc.
— Ce-a zis? întrebă cucoana pe săteni.
— Ce să zică, milostivă cucoană, răspunde unul. Ia, întreabă, că muieţi-s posmagii?
— Vai de mine şi de mine, zise cucoana cu mirare, încă asta n-am auzit! Da’ el nu poate să şi-i moaie?
— Auzi, măi leneşule: te prinzi să moi posmagii singur, ori ba?
— Ba, răspunse leneşul. Trageţi mai bine tot înainte! Ce mai atâta grijă pentru astă pustie de gură!

Atunci, unul dintre săteni zise cucoanei:
— Bunătatea dumneavoastră, milostivă cucoană, dar degeaba mai voiţi a strica orzul pe gâşte. Vedeţi bine că nu-l ducem noi la spânzurătoare numai aşa, de flori de cuc, să-i luăm năravul. Cum chitiţi? Un sat întreg n-ar fi pus oare mână de la mână ca să poată face dintr-însul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i împărăteasă mare, ce-ţi baţi capul!

Cucoana atunci, cu toată bunăvoinţa ce ave, se lehămeseşte şi de binefacere şi de tot, zicând:
— Oameni buni, faceţi dar cum vă va lumina Dumnezeu!
Iar sătenii duc pe leneş la locul cuvenit şi-i fac felul.

Şi iaca aşa au scăpat şi leneşul acela de săteni, şi sătenii aceia de dânsul. Mai poftească de-acum şi alţi leneşi în satul acela, dacă le dă mâna şi-i ţine cureaua.

Ş-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa.

Sursa Foto

Oare câţi dintre cei care folosesc expresia asta ştiu de unde vine? Ei bine, Ion Creangă a avut grijă să ne pricopsească vocabularul. Și dacă până acum n-ați știut, de-acum știți.

Ca să nu avem vorbe, iată și un pasaj din Povestea lui Harap Alb, poveste unde găsiți expresia menționată.

„Apoi, drept să vă spun, că atunci degeaba mai stricaţi mâncarea, dragii mei… Să umblaţi numai aşa, frunza frăsinelului, toată viaţa voastră şi să vă lăudaţi că sunteţi feciori de crai, asta nu miroase a nas de om… Cum văd eu, frate-meu se poate culca pe o ureche din partea voastră; la sfântul Aşteaptă s-a împlini dorinţa lui. Halal de nepoţi ce are! Vorba ceea:

Fiul craiului cel mai mic, făcându-se atunci roş cum îi gotca, iese afară în grădină şi începe a plânge în inima sa, lovit fiind în adâncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale părintelui său. Şi cum sta el pe gânduri şi nu se dumerea ce să facă pentru a scăpa de ruşine, numai iaca se trezeşte dinaintea lui cu o babă gârbovită de bătrâneţe, care umbla după milostenie…”

Sursa Foto