Mi-era dor să scriu un articol care să aibă rost. Nu că până acum aș fi scris altfel, mai ales dacă ar fi să fac referire la Expresiile Românești. Dar articolul ăsta e altceva. Acum două zile am fost la lansarea unui album de fotografie și a unui film. Nimic interesant până aici, o să spuneți. Ei bine, nu-i chiar așa. Vreau să vă contrazic spunându-vă că două ore, cât a durat evenimentul, am avut senzația că m-am întors în copilărie. Și asta are rost. Două ore am avut în nas miros de mere și gutui, de pelin, de lemn proaspăt lucrat, de bucate făcute de bunicii mei, de iarbă proaspăt cosită… Și asta are rost! Pentru că mi-e dor de toate astea! De asta are rost!

E și un vinovat pentru toate astea. Da, îl fac vinovat, dar îi mulțumesc atât de mult pentru că ne-a făcut să venim până la Iași. Se numește Răzvan Voiculescu și este cel care, alături de alții, rostuiește. Mie așa mi-a plăcut să-i spun, el spunându-mi că, mai degrabă, îi caută pe cei care o mai fac.

Ce face, mai exact? Caută oameni pe care nu-i vedeți zilnic pe stradă. Caută oameni frumoși, oameni care par că nu mai există, oameni care încă mai aduc frumosul în suflete, care cu degetele lor (sau nu, dar asta o să înțelegeți doar dacă veți merge la lansări, să-i vedeți filmulețele sau să-i cumpărați cartea) fac lucruri minunate. Oameni cărora le e dor de rost. Sau nouă ne e?!

Pentru că așa se numește ultima carte lansată de Răzvan Voiculescu: Dor de ROST. Două cuvinte care, așa cum spunea la lansare profesorul George Bondor, sunt atât de simple, dar atât de pline de context. Dor de ROST este (din punctul meu de vedere) ceea ce așteptam de ceva vreme. Este „locul” în care Răzvan a reușit să adune câtiva oameni păstrători de rost. Pe care trebuie să-i vedeți, fie că vorbim despre cartea lui, fie că mergeți în drumurile voastre până la fiecare acasă să le bateți la poartă. Răzvan spunea că o să rămâneți suprinși de cât de bine veți fi primiți. Și mai spunea ceva, și o să-mi permit să-l citez: “în Dor de Rost veți descoperi oameni care în toată viața lor nu au trecut mai departe de cateva sate aflate în împrejurimile lor.”.

Nu știu ce ar mai fi de spus… Vă las mai jos cu un filmuleț rupt din Dor de ROST, film în care îl vedeți pe fierarul Gheorghe Timiraș (preferatul meu), dar și cu câteva imagini “furate” de la Răzvan Voiculescu, imagini cu Tanti Aurica, țesătoarea, sau Nicolae Rotaru, sculptorul, sau Bogdan Barzu, făuritorul de măști.

A, și ar mai fi ceva! Mulțumim, Răzvan! Mulțumim pentru ceea ce faci! Și ție, și celor care te ajută, și, nu în ultimul rând, celor pe care îi cauți. Păstrătorilor de Rost. Pentru că, vezi tu?! Uneori, ne e Dor…

…şi prima expoziţie la care a participat şi soţia mea cu câteva lucrări. Expoziția “Icoana – Fereastră către Dumnezeu” a fost organizată de către doamna profesor Alina Anghelinei, împreună cu Traian Mocanu, artist plastic, profesor şi director al Școlii Populare de Arte “Titel Popovici” Iași, şcoală pe care o urmează şi Otilia de 3 ani.

Cine sunt cei care şi-au expus lucrările la vernisajul care a avut loc pe 8 Aprilie 2015 la Casa Cărţii din Iaşi? Iată: Otilia Grumăzescu, Marinela Ionescu, Diana Avădănii, Larisa Peter Olaru, Marinela Gherasim, Crina Buzilă, Eliza Fotache, Viorica David, Mircea Mustață, Ionela Hlosciuc, Ioana Dănilă, Ana Brânzilă, Codrina Anghelinei, Meda Dascălu, Raluca Keher, Ana Rostching, Monica Oțel, Oana Olaru, Cătălina Stavarache, Cristina Donea, Carolina Neculcea, Adina Popescu.

O să vă las imediat cu filmuleţele şi cu imaginile, dar vreau să vă spun doar că doamna profesor Alina Anghelinei, atât cât mă pricep eu, este un profesor şi un artist desăvârşit! Şi de ce consider asta? Pentru că, dacă a reuşit (şi nu o dată) să facă expoziţii cu lucrări ale elevilor săi, iar acele lucrări să fie apreciate, înseamnă că se pricepe. Înseamnă că a ştiut ce să le ceară elevilor, înseamnă că a ştiut ce să le spună celor pe care-i îndrumă. Poate cei care îi sunt elevi ar fi spus mult mai multe lucruri despre dumneaei. Inclusiv soţia mea. Lucruri bune, evident!

Este interesant tot ce spune domnul profesor Traian Mocanu, alături de doamna profesor Alina Anghelinei, în ambele filmuleţe şi merită urmărit, dar, după părerea mea, esenţa acestei expoziţii este explicată tot de dumnealor, în al doilea filmuleţ, de la minutul 5:47 şi până la final.

Nu cred că mulţi ştiţi câtă muncă este în spatele unei icoane, nu cred că mulţi ştiţi că o icoană nu este o simplă pictură şi că ascunde în spate o multitudine de simboluri, o multitudine de lucruri, chestii pe care eu nu le-am ştiut până când nu mi le-a explicat şi nu le-am văzut la soţia mea. Mai mult, nu cred că mulţi ştiţi ce înseamnă pictatul unei icoane pe sticlă şi paşii complicaţi pe care-i urmează un pictor până vede finalul înrămat şi gata pentru expoziţie…

Este o lume… Sunt ore de muncă, sunt ore de studiu, sunt trăiri, sunt emoţii, sunt zile în care nu poţi pune mâna pe penson pentru că nu ai dispoziţia necesară. Ştiu, sunt lucruri pe care noi, cei care nu avem nicio legătură cu pictura, nu le înţelegem. Dar este o lume atât de frumoasă!

Şi, până la urmă, ce poate fi mai frumos decât să auzi în spatele tău (în timp ce fotografiezi) două persoane vorbind între ele şi spunând “Astea-mi plac cel mai mult, icoanele pictate de Otilia.”

Ce poate fi mai frumos…?!

Vă mai aduceţi aminte de asta? Ei bine, între timp proiectul “Primul centru de referință pentru prevenirea și depistarea bolilor de nutriție și metabolice în rândul copiilor de vârstă preşcolara și școlară din municipiul Vaslui” a obținut nota 4,75, adică a doua notă că valoare din 288 de proiecte depuse. Și a fost introdus pe lista proiectelor finanțabile. Iar duminică, 14.12.2014, la Sala de sport a Liceului cu Program Sportiv din Vaslui a avut loc şi prima activitate conexă a acestui proiect.

Ce s-a întâmplat acolo? Ceva care să-i bucure pe cei care au muncit la acest proiect şi ceva care să-i bucure pe cei care au participat la această primă acţiune. Adică pe reprezentanţii Primăriei Vaslui, pe aproximativ 45 de cadre didactice (educatori, învăţători, profesori de educaţie fizică), pe 20 de voluntari ai Asociaţiei IRIS Vaslui şi ai Liceului cu Program Sportiv, pe părinţii şi pe cei 230 de copii inimoşi şi frumoşi (80 de elevi preşcolari din grădiniţele vasluiene şi 150 elevi din învăţământul primar vasluian). Pentru că atâți au fost.

Pentru unii poate părea o campanie şi o activitate cam fără rost, nu? Ei nu-i chiar aşa. Şi ştiţi de ce? Pentru că a fost o activitate care a promovat deprinderile sănătoase şi da, chiar cultivarea respectului pentru viaţa şi sănătatea fiecăruia. Pentru că nu a fost un concurs în sine. Au fost o serie de exerciţii fizice pe care aceşti 230 de copii le-au făcut până la capăt şi, poate cel mai important, le-a plăcut. Şi pentru încă un lucru. Nu ştiu cât au conştientizat aceşti copii ce fac, însă părinţii sunt convins că au înţeles perfect ca ei sunt cei care îi pot face pe copiii lor să înţeleagă că, printre altele, mişcarea şi sportul te pot ajuta să fii sănătos, evident, alături de nutriţie. În concluzie, un mod de viaţă sănătos!

A fost frumos ce am văzut acolo, m-am bucurat mult că au fost prezenţi atâţia copii împreună cu părinţii şi am fost mulţumit că, după multă muncă din partea celor implicați, acest proiect a început să “respire”. Şi a început să respire într-un mod atât de frumos.

Aş vrea să amintesc la final faptul că organizatorii au fost cei de la Primăria Municipiului Vaslui, sprijiniți de cadrele didactice de la Liceul cu Program Sportiv, ca parteneri i-au avut pe cei de la Direcţia de Sănătate Publică şi de la Inspectoratul Şcolar Vaslui, şi, nu în cele din urmă, cel care a finanţat acest lucru este K.M.G. Rompetrol (în cadrul Programului „Împreună pentru fiecare”).

Felicitări! Și la cât mai multe astfel de acțiuni!

Vă spuneam zilele trecute că am ramas surprins cât de bine a fost organizat Cibinfest 2013. Vă spuneam că am rămas uimit de multe lucruri. Am greșit… Am greșit pentru că așa ceva e normal. Trăim într-o țară care se vrea normală și care, ușor, ușor, va deveni normală. Pentru că nu se poate altfel…

Este normal să ai un festival de o asemenea anvergură, așa cum a fost Cibinfest-ul 2013. Este normal să avem nu unul… ci multe astfel de festivaluri. Este normal ca totul să fie extrem de bine organizat. Este normal să ai la intrările unui cort (așa cum a fost cel de la Cibinfest), în care intră mii de oameni, personal de pază care-ți zâmbește si glumește cu tine, nu care sunt încrâncenați și gata să lovească pe oricine.

Este normal să ai chelnerițe zâmbitoare, care să te întrebe dacă mai dorești și altceva, nu care să-ți vorbească de sus, supărate, ca și cum le-a obligat cineva să-și găsească un serviciu… Este normal să ai toalete ecologice în care să nu pută și în fața cărora să nu stai mai mult de trei minute, la fel cum e la fel de normal să ai afară spălătoare…

Este normal să ai trupe care să se plieze perfect pe acel eveniment, așa cum a fost și in cazul celui de la Sibiu. Vorbesc despre Die Spatzen 2000 și Desperado, chiar dacă, român fiind, mi-aș fi dorit să cânte Die Spatzen 2000 în deschiderea băieților de la Desperado…

Este normal să vezi oameni care-și duc singuri farfuriile la gunoi după ce au mâncat. Este normal să vezi în același loc oameni care, indiferent de țara din care vin, indiferent de limba pe care o vorbesc, indiferent de culoarea pe care o au (la piele mă refer), să se înțeleagă, să râdă, să se simtă bine.

Este normal…

Da… Cibinfest 2013 a fost un eveniment normal. Un eveniment la care mi-aș dori să mai merg. De ce? Pentru că-mi place normalitatea…

Au mai scris Brylu, Andrei Cismaru, TVDece-ii, Chinezu, Laurețiu, Andrei Crivăț.

CibinFest este un eveniment organizat de Fundaţia Austria Pro România şi A1 Events, cu sprijinul Ursus, Pepsi şi Ibis Hotel.

Mai multe imagini în continuare

Sursa foto 1

Practic, doar un teaser cu ce se întâmplă la Cibinfest 2013. O să revin să revin zilele următoare cu mai multe detalii. Vreau doar să vă spun că aşteptam de ceva vreme să văd şi la noi un asemenea festival. Momentul a venit şi totul a fost (şi încă mai este) într-un mare fel…

De la cel mai mare cort pe care l-am văzut vreodată, la organizare, la angajaţii care au avut şi au grijă ca miile de oameni care au trecut pe aici în aceste zile, la micul parc de distracţii. Totul este perfect! Încă mai este, pentru că mai e o zi.

Aşa cum spuneam, o să vă las cu mică parte din Cibinfest 2013 Sibiu şi revin şi cu mai multe poze.
Enjoy!

CibinFest este un eveniment organizat de Fundaţia Austria Pro România şi A1 Events, cu sprijinul Ursus, Pepsi şi Ibis Hotel.

Sincer să fiu încă nu mi-e clar… Ori eu iubesc Sibiul, ori Sibiul mă iubeşte pe mine… Ori eu vreau la Sibiu, ori Sibiul mă vrea… Un lucru e clar: deşi am fost la acolo nu cu mult timp în urmă, mă întorc! De data asta la Cibinfest 2013! Şi nu mi-e clar de ce mă duc… Poate pentru că-mi place Sibiul… ?! Oricum, în perioada 26-29 Septembrie voi fi acolo!

Ce este Sibiul? Un Munchen “mai mic”, dar care poate sta pe aceeaşi treaptă cu oraşul nemţilor fără nici cea mai mică problemă. Ce este Cibinfest? Un Oktoberfest mai mic, dar care se străduieşte din toate puterile să-l ajungă din urmă. Nu ştiu cu cât e mai mic, dar cortul pregătit pentru eveniment are 2.400 metri pătraţi, cam cel mai mare cort montat vreodată în Piaţa Mare din Sibiu.

Nu, nu-i tot. O să mai fie şi un mic parc de distracţii, dacă poate fi numit mic, cu un montagne russe pe două nivele, cu o pistă cu maşinuţe, cu un carusel, cu multe altele, totalul locurilor de distracţie fiind în număr de şase. Cine cânta? Va fi un fel de “skanderberg muzical”, în dreapta fiind formaţia Die Spatzen 2000, pe care sibienii o ştie de anul trecut, în stânga trupa Desperado, care cred că nu are nevoie de prea multe introduceri.

Şi cum multă lume nu suportă muzica dată prea tare, o să aibă ce face. Pentru că li s-a pregătit, să-i spunem, un fel de “Ziua Recoltei”, un târg de toamnă unde vor găsi, printre altele, şi obiecte de artizanat, jucării şi tot felul de suveniruri. Tot ei, dar şi cei prezenţi, cei care au optat pentru un pachet turistic oferit de hotelierii din Sibiu, vor avea parte, pe lângă oferta de cazare pentru 2 sau 3 nopţi, şi de un tur al centrului istoric al oraşului şi de niscaiva gustări tradiţionale pe traseu.

Îndată termin, dar am lăsat la urma ce-i mai interesant la Cibinfest… CETĂŢENI! Nu mai este cazul să veniţi şi să sprijiniţi gardurile, copacii, pereţii, corturile pentru câteva locuri la masa… Da, cetăţeni, stăpâniţi-vă bucuria! Se pot face rezervări online! Unde? Fix aici! Te-ai “rezervat”, vii, mănânci, bei 1-2 beri, asculţi muzică, te-a obosit evenimentul, pleci acasă… Eu zic că mai simplu nu se poate, nu?

Gata! Ne vedem acolo! Nu ştiu cum, da’ ne-om găsi noi în toţi ăia 2.400 mp!

CibinFest este un eveniment organizat de Fundaţia Austria Pro România şi A1 Events, cu sprijinul Ursus, Pepsi şi Ibis Hotel.

Cu greu ne-am trezit după o nuntă… Ştiţi cum e, nu trebuie să vă mai spun. Mirele şi mireasa fericiţi, încă împreună, părinţii şi naşii fără prea mulţi bani în buzunare, noi obosiţi, dar bucuroşi că le-am fost alături.

Am lăsat totul în urmă şi am plecat către Palatul Brukenthal, unde ne-a aşteptat domnul primar din Avrig, Arnold Klingeis, şi ne-a ținut puţin atenți cu discuții legate de proiectul CultTour. Despre ce e vorba? Despre strategii pentru protecţia şi valorificarea moştenirilor culturale, mai exact arhitectură, parcuri, reşedinţa de vară a baronului Samuel von Brukenthal, muzeul Gheorghe Lazăr şi întregul oraş natal memorial. Apoi despre felul în care se face comunicarea pentru a se face cunoscute oferte deja existente ajutând la promovarea lor, despre analizarea situaţiei forţelor de muncă sau a personalului de specialitate necesar diferitelor forme de turism aflat în process de dezvoltare şi, nu în ultimul rând, despre felul în care poate fi dezvoltată o economie eficienta astfel încât să poată fi stabilizată şi acea forţă de muncă pe plan local.

Ştiţi ce mi-a plăcut? Faptul că în acest proiect s-au implicat o mulţime de oameni. De la Primăria Sibiu, la Consiliul Judeţean, la Fundaţia Samuel von Brukenthal, la nişte universităţi din Austria şi Germania, până la Municipalitatea Veliko Tarnovo, Bulgaria, un fel de Sighişoara noastră, oraş pe care l-am vizitat şi eu anul trecut si care mi-a placut tare mult. Una peste alta, daca vreți mai multe detalii, aici le găsiți.

Tot aici l-am cunoscut şi pe Laurenţiu Dimișcă, artist plastic care avea şi o expoziţie la Palatul Brukenthal. O să-l vedeţi în fotografii. O să vedeţi şi câteva imagini cu lucrările sale. Ştiu… Mulţi nu înţelegem ce face omul ăsta. Poate pentru că nu ne pricepem. Sau poate… nu… Nu e vorba că nu ne pricepem… E vorba de gust… Aşa cum nu ne place o anumită mâncare, o anumită maşina, o anumită poezie, un anumit roman, aşa nu ne place şi ce desenează un om. Cu toate astea, Laurenţiu a expus în Dacia Art Gallery din New York, în Belgia, Italia, Franţa şi Olanda. Da, omul este extrem de cunoscut şi apreciat. Mi-a făcut plăcere să-l cunosc, mi-a făcut plăcerea să-mi dea un autograf şi mi-a făcut plăcerea să stea câteva minute de vorbă cu mine. Şi da, mi-a plăcut că e moldovean din Piatra Neamţ.

Ce pot să mai spun?! Poate doar atat: multumesc mult, Tudor! Punct! Cam asta a fost Prin Sibiul Meu – Tag the Flag 2013!

Aşa cum zicea şi The Soup Nazi în Seinfeld, NEXT!!!!!!!!!

Tag the Flag este un proiect AIOS organizat cu sprijinul Departamentului pentru Relaţii Interetnice.

Parteneri: Future Capital, Ibis Hotel, Ambient, Staropramen, Reky Travel, Asociaţia Produs în Sibiu, Casa de Cultură a Studenţilor Sibiu, CNM Astra, Eco Sport Team, Judith Bistro, Cafe Wien

Da… Tot n-a venit semnalul la Mălăncrav… De aceea am şi întârziat şi vă scriu de acasă. Am suferit… A fost greu… A fost una dintre “cele mai triste seri si dimineti” din viata de “onlainăr” pentru mulți dintre cei prezenți. Da’ ne-am trezit cu toţii, am luat micul dejun şi am plecat către Biserica şi Conacul din Mălăncrav. Poate pentru mulţi nu spune mare lucru, de aceea o să vă spun că acest conac este cunoscut şi sub numele de Conacul Apafi.

Construcţia a avut loc undeva în secolul al XV-lea, proprietar fiind prinţul Apafi. Evident, la început nu arată aşa cum îl vedeţi în imagini. A fost, dacă mi-e permis să spun, o „căsuţă” obişnuită a unui prinţ din acele vremuri. Abia prin secolul XVII a început să capete conturul pe care-l vedeţi, se pare că în vremea comunismului a fost şi cămin cultural, şi abia în 2007, mulţumită Fundaţiei Mihai Eminescu, a fost restaurat în totalitate.

Ce pot să vă spun e că trebuie să ajungeţi obligatoriu în zona să-l vedeţi şi că mi-am petrecut aproximativ 40 de minute fără să mă mişc într-un şezlong găsit în curte, cu un soare care mă încălzea, cu Anca Nițoi care ne povestea despre Conac şi despre Biserică din Mălăncrav şi cu gândurile mele care o întrerupeau din când în când pe Anca…

Am plecat către Copşa Mare unde am cunoscut-o pe Giovanna, care ne-a arătat câteva case recondiţionate, case care acum pot fi închiriate. Exteriorul arată cam cum arăta odinioară, interiorul este complet modernizat, dar cu ceva urme de vechi… De tradiţional… O să vedeţi cam cum arată în imaginile de mai jos şi sper că nimeni să nu se supere pe mine, dar consider că preţul e puţin cam mare pentru buzunarele multora dintre români. Încă o dată… da, arăta într-un mare fel, dar undeva la un maxim de 120 de euro pentru o familie, pe noapte, e niţel cam mult.

Tot aici am văzut şi una dintre cele mai frumoase biserici din judeţul Sibiu. Însă partea tristă e faptul că, deşi o să vedeţi în interior şi un altar din acele vremuri, şi o orgă la care există chiar şi o partitura deasupra clapelor, e foarte mult beton în interior… Mult prea mult beton…

Am lăsat în urma Copşa Mare şi ne-am îndreptat către, unde altundeva, Copşa Mică, loc unde l-am cunoscut şi pe domnul primar Tudor Mihalache. În cazul în care n-aţi mai fost prin zonă de ceva ani, să ştiţi că nu mai este Copşa Mică pe care o ştiaţi. Acum ceva vreme, când spuneai „Copşa Mică” aveai în cap şi o imagine cu un orăşel „gri”, cu o zonă „gri”, cu un orăşel plin de fum, plin de negru. S-a transformat. Şi s-a transformat în bine. Iar unul dintre motivele pentru care această zonă s-a transformat este şi faptul că au avut loc împăduriri. Tot domnul Mihalache ne-a dus şi în Târnăvioara, un sătuc liniştit care este în plin proces de transformare. Eu i-am zis sătuc, dar el aparţine de Copşa Mică. Iar domnul primar s-a gândit că este o zonă cu destul potenţial turistic. Pe scurt, câţiva studenţi au făcut nişte schiţe cu casele din Târnăvioara de acum 150 de ani. Sau cum arătau ele în acele vremuri. Deci fără geamuri termopan, fără porţi de fier etc. Ce-o să iasă, vedem. Proiectul este destul de interesant şi se spera şi la ceva fonduri. Iar partea interesantă e şi faptul că se vrea şi accesarea unui fond pentru că oamenii din Târnăvioara să fie pregătiţi pentru meseriile de care o să fie nevoie în cadrul procesului de restaurare.

Bun! Şi-am ajuns la Sibiel, locul unde am şi rămas pentru seara respectivă şi locul în care am avut parte şi de cea mai mare surpriză din toată vizita noastră în judeţul Sibiu. Am participat la o nuntă tradiţională. Surpriză nu a fost doar asta… Surpriză mare a fost faptul că mirii erau dintre cei prezenţi în micul nostru tur prin judeţ, prietenii Ramona şi Gabriel Oană. Nu… nu e gata… Socrii mari au fost Diana Ribana şi Tudor Popa, cei mici, Andreea Ciortea şi Cosmin Chindris, iar naşii, domnul primar din Săliştea, Horaţiu Racuciu, şi soţia dansului.

Da, a fost o nuntă tradiţională demonstrativa, dar tot a fost o supriza pentru noi, mai ales că s-a mers şi la biserica unde slujeşte preotul Munteanu. Da, a fost o nuntă cap-coadă, cu plecat cu mirele de acasă, mers la naşi acasă, apoi la mireasă şi apoi la biserică. Cu băieţi călare, cu trăsura pentru miri şi cu un alai format din „oameni ai satului” (de fapt Ansamblul Folcloric Mărginimea), o mână de oameni inimoşi şi plin de voioşie. Da, încă o dată, a fost o mare şi plăcută surpriză, da, a fost frumos! Vedeţi şi voi în filmuleţul de mai jos.

Evident, am încheiat seara la masa de nuntă, numa’ c-o fost fără dar!

Tag the Flag este un proiect AIOS organizat cu sprijinul Departamentului pentru Relaţii Interetnice.

Parteneri: Future Capital, Ibis Hotel, Ambient, Staropramen, Reky Travel, Asociaţia Produs în Sibiu, Casa de Cultură a Studenţilor Sibiu, CNM Astra, Eco Sport Team, Judith Bistro, Cafe Wien

V-am zis în prima zi că am făcut 1200 de kilometri cu maşina, dar parcă simţeam nevoia să merg şi câţiva pe calea ferată… Şi, dacă tot eram în zonă, cum altfel decât cu drezina?! Mihai Blotor este programator, dar asta nu-l împiedică să se ocupe şi de drezina pe care o s-o vedeţi în imaginile de mai jos. E greu… E foarte greu, mai ales când te loveşti de tot felul de probleme, fie că ţin de mecanică, fie că ţin de legi, scuzaţi-mă că spun, idioate.

Cu toate astea, Mihai vrea să nu lase drezina să moară… Da… mai trebuie să cosească pe traseul respectiv, îi mai sare lanţul drezinei, mai cade un şurub, se întâmplă multe… A căzut lanţul şi când eram noi acolo, şi m-am bucurat mult că am putut să-i fiu de ajutor, iar partea cea mai interesantă a fost la final, când am întors cu toţii vagoanele şi locomotiva. Să ştiţi că, dacă v-aţi dat cu drezina lui Mihai şi la final nu l-aţi ajutat s-o şi întoarcă, plimbarea a fost degeaba… Şi trebuie să ajungeţi să-l cunoaşteţi pe Mihai şi să vă plimbaţi cu jucaria lui! Nu doar pentru mocăniţa, dar şi pentru traseul care este minunat!

Filmulețul este facut de colegul și prietenul Răzvan Baciu.

Următoarea oprire a fost la Hosman, la Moara Veche, unde gazdă ne-a fost Johen Cotaru. Omul a conservat cât şi cum a putut toate utilajele de morărit, lucru pe care o să-l vedeţi şi în imagini. Aici o să găsiţi şi o mică moară în adevăratul sens al cuvântului, dar şi o fierărie. Moara conţine atât un circuit simplu pentru măcinat porumb, dar şi unul complet, cu sisteme de curăţat seminţele, grâul fiind măcinat şi ajutat de elevatoare. Nu în cele din urmă, o să vedeţi şi un motor “Langen & Wolf”, adus la Hosman după al II-ea război mondial. Nu… nu este funcţional… Este destul de vechi, iar consumul de combustibil este destul de mare. Însă pâinea care se coace în această zonă arăta într-un mare fel şi este atât de gustoasă încât nici nu vă imaginaţi…

Am lăsat în urma Hosman-ul şi am ajuns în Alma Vii, loc unde am cunoscut familia Ganea. Mai exact pe tanti Maria Ganea, nenea Liviu Ganea şi, fiul lor, tot Liviu Ganea. Familia asta are o poveste foarte interesantă… S-au mutat în Alma Vii nu cu mulţi ani în urmă, lăsând în urma oraşul. De ce? Pentru că aşa au simţit. Aşa au crezut că e bine. Şi nu cred că s-au înşelat… La ei am găsit unele dintre cele mai bune dulceţuri pe care le-am mâncat vreodată, la ei am găsit cea mai răcoritoare socată pe care am băut-o vreodată… Și nu, nu-mi era sete!

Vă spuneam că au o poveste interesantă, din ea făcând parte chiar şi satul în care locuiesc. Ne-au plimbat prin sat, ne-au arătat locuri, ne-au povestit cum fac siropul şi dulceţurile. Ei bine, sunt cam singurii din sat care fac asta. Care încearcă să aibă şi o afacere de familie, dar şi să ducă mai departe tradiţiile locului. Cât am stat în Alma Vii şi cât ne-am plimbat am văzut că la majoritatea caselor proprietarii erau la poartă. Vineri, zi de lucru, da? Şi nu m-am putut abţine să n-o-ntreb pe tanti Maria dacă e sărbătoare. A zâmbit… Ştiţi care a fost răspunsul ei? „Nu! Nu e nicio sărbătoare! Aşa îşi duc viaţa majoritatea sătenilor din Alma Vii!”…

Şi-am mai întrebat-o dacă sunt vecini care vin şi cumpăra de la ei din bunătăţile pe care le fac. Răspunsul a fost „da, vin! Chiar azi a venit cineva să cumpere câteva kilograme de roşii!”. Nu e trist, oameni buni?! Nu e trist ca într-un sat frumos şi cu tradiţii în România, într-un sat cu peste suta de case locuite doar 2-3 să muncească şi să încerce să-şi promoveze minunăţiile de locuri în care stau şi bunătăţile pe care le fac… ?!

Gata! Să lăsăm tristeţea, că mi se făcu foame! Şi ne-am oprit la Biserica Fortificată Moşna, cu un prânz de zile mari. Nu ştiu dacă îmi era foame, dar aici am mâncat cea mai bună ciorba de perişoare din viaţa mea! Trecând peste ciorbă, aici o să găsiţi una dintre cele mai frumoase biserici fortificate din zonă. Cu muzeu, cu multe lucruri conservate din acea perioadă, cu turnuri în care se poate urca dacă nu ai frică de înălţime, locuri care pot rămâne în amintire şi pot fi promovate fie că folosim filme foto de 36 de poziţii, fie că folosim carduri de 8 GB. Atenție, există scări nițel rupte, deci trebuie avut grijă la urcat.

Am plecat către Floreşti unde aveam să-l cunoaştem pe Nelu dogaru’. Am ajuns şi am fost primiţi de un sat liniştit, parcă părăsit. Am ajuns în faţa curţii, porţile fiind larg deschise. O curte mică, plină de lucruşoare cum au mai toţi oamenii de la ţară, însă plină de suflet… O familie frumoasă şi liniştită, cu copii curioşi, dar cuminţi, cu un bunic care ne-a urat să fim sănătoşi şi să trăim ani mulţi şi buni…

Nelu dogaru’ este din Alba, cu mulţi ani în urmă s-a mutat în Floreşti şi a învăţat meserie de la tatăl său. Face butoaie manual şi speră din tot sufletul să nu rămână printre puţinii din România care fac asta. Spera că ai lui băieţi să ducă mai departe tradiţia, deşi nu e chiar ce şi-ar dori pentru ei. A fost sincer… Şi sinceritatea lui ne-a făcut să zâmbim! Da, vrea şi un trai mai bun pentru copii, dar vrea şi să vadă în continuare că mai există oameni care fabrică butoaie manual.

Care, apropos, nu e unul dintre cele mai uşoare lucruri din lume. Cam o săptămână durează să faci unul de mici dimensiuni. Şi nu-şi permite să facă şi să le ţină in curte. Face totul doar la comandă, iar comenzile nu mai sunt foarte multe, deşi ştim cu toţii că, indiferent că vorbim de apă, indiferent că vorbim de vin sau ţuica, nu „stau” la fel în butoaiele din plastic… Gustul, calitatea, se pierd…

Cam asta-i şi pentru a doua zi Prin Sibiul Meu – Tag the Flag 2013. O zi cu mici tristeţi, dar cu oameni minunaţi, care fac ceva pentru ţara asta! Revin zilele următoare cu mai multă veselie! “Acu’ nu pot să vă mai scriu, că ne-am oprit la Mălăncrav, unde n-avem semnal nici să-ţi baţi telefonul sau stick-ul de internet. :)”

Tag the Flag este un proiect AIOS organizat cu sprijinul Departamentului pentru Relaţii Interetnice.

Parteneri: http://www.futurecapital.ro/, Ibis Hotel, Ambient, Staropramen, Reky Travel, Asociaţia Produs în Sibiu, Casa de Cultură a Studenţilor Sibiu, CNM Astra, Eco Sport Team, Judith Bistro, Cafe Wien

1200 de kilometri… Atât am făcut în patru zile. Aveam o discuţie cu Brylu şi mă întreba dacă nu e obositor, dacă merită să fac atâta drum… Şi i-am răspuns că da, e obositor, dar merită! Din două motive. Primul ar fi că te revezi cu oameni pe care i-ai cunoscut cu ceva vreme în urmă şi ţi-au rămas în suflet, al doilea ar fi că urmează să cunoşti oameni care fac ceva pentru România, care merită promovaţi, aşa cum merită să vezi locuri noi şi frumoase, care, la fel, merită promovate, merită văzute, merită arătate şi celor care nu au ajuns vreodată pe acolo…. Pentru că avem o ţară atât de frumoasă!

Aşa am ajuns la PrinSibiulMeu-Tag the Flag 2013, la invitaţia lui Tudor Popa. Ştiam în mare ce mă aşteaptă, ce-o să văd, dar au fost şi multe surprize. Ne-am început ziua cu o vizită prin Sibiu, unde gazda şi ghid ne-a fost Răzvan Pop. Oameni buni… cât ne-a vorbit omul ăsta în câteva ore, şi cât de bine pregătit este, mai rar… credeţi-mă! Mi-ar fi plăcut să-l pot filma, să vedeţi ce înseamnă „bine pregătit”, dar nu ştiu dacă YouTube m-ar fi lăsat să urc atâţia GB.

Pe unde ne-a dus? Începând cu zona centrală, Primărie, strada Mitropoliei, Parcul Astra, strada Tribunei, Piaţa Armelor, strada Bastionului, strada Dealului, bulevardul Victoriei, strada Emil Cioran şi Piaţa Unirii. Despre ce ne-a vorbit? Despre tot ce a însemnat Sibiu cu mulţi ani în urmă şi cum s-a ajuns la Sibiul de astăzi, despre bresle, despre clădiri, despre faţade, de ce unele nu sunt restaurate, de ce altetele sunt şi cum s-au făcut acele restaurări, cu ce costuri, cine „şi-a pus amprenta” în unele zone, cu ce „greutăţi” ale acelor vremuri. Şi o să vă dau doar un exemplu de „greutăţi”, doar pentru a vedea şi România anului 2013 ce însemna „greutate” în acele timpuri… Ei bine, în cazul unor fortificaţii, constructorii au considerat ca materialele de care aveau nevoie erau mai uşor de transportat pe apă. Şi cum Cibinul era destul de sinuos, s-a construit o albie dreaptă… Da, aţi citit bine, s-a construit o albie dreaptă! Punct şi fără comentarii!

Cum Răzvan Pop ne-a plimbat destul de mult şi ne-a vorbit la fel de mult, ţi se face şi foame, frate… Unde ne-a dus, evident, împreună cu organizatorii? La Judith Bistro, locul unde l-am cunoscut şi pe Alexandru Balog, cel care nu este doar proprietarul localului tradiţional unguresc, dar este şi cel care găteşte acolo. Alexandru are o poveste interesantă în spate. De la director de firma, la ajutor într-o pizzerie din străinătate, la întoarcerea în ţară şi la proprietar de local. Mergeţi la el şi staţi la masa… O să vă placă! Chemaţi-l şi rugaţi-l să vă povestească despre el. O s-o facă fără nici cea mai mică problemă şi o să vă povestească şi, chiar dacă voi consideraţi că nu se pot spune foarte multe lucruri, despre vin. Întrebaţi-l şi despre asta. O va face aşa cum puţini oameni o fac, chiar dacă nu este somelier.

Ei… şi că orice „muncitor”, după masa ne-am reapucat de treabă. Unde? La Ambient, locul unde Andreea Cristoforidis (director de marketing) ne-a primit extrem de frumos. N-o să vă vorbesc despre ce găsiţi la Ambient. O să descoperiţi singuri în câteva poze. O să vă spun doar că anul acesta împlinesc 20 de ani, că este o companie cu 100% capital românesc, că este locul unde te duci cu o idee şi specialiştii de acolo te ajuta s-o pui în practică. Şi vreau să vă mai spun ceva… m-am plimbat minute bune prin magazin şi am urmărit felul în care angajaţii primesc clienţii, felul în care vorbesc cu ei şi felul în care îşi prezintă produsele. Într-un singur magazin de gen am mai văzut acest lucru. Iar cuvântul care poate descrie tot ce fac angajaţii Ambient este unul singur: profesionalism!

S-a făcut 16:30, deci gata cu munca pe ziua de azi! Şi am avut de ales: vizită la Atelierul Diana Ribana, sau volei pe mica plajă amenajată în Piaţa Mică din Sibiu. Fetele au ales să meargă la Diana, noi, băieţii, ne-am retras la volei. Şi cum mulţi dintre noi nu suntem extrem de sportivi, am preferat doar să ne uităm şi să ţinem scorul de pe margine. Oricum, onoarea „ne-a fost apărată” de Toma, Alex şi Dragoş.

Către seară am avut parte de două prezentări ţinute de Ana-Maria Caia şi Florin Arjocu, fiecare vorbind de mâncăruri tradiţionale. Florin, din România, Ana-Maria, din Vietnam. Şi cum multe dintre mâncărurile tradiţionale româneşti nu mai sunt un secret pentru noi, am avut parte din partea Anei-Maria de un „meniu” extrem de interesant, dar şi greu de digerat… Însă partea interesantă a acestei seri nu a fost nici pe departe mâncarea si felurile ei, ci felul în care cei doi ne-au povestit despre ele… Apropos, dacă aveţi întrebări despre toate ţările care pentru noi sunt puse pe „whishlist”, cele de genul Vietnam, Thailanda etc, nu ezitaţi s-o întrebaţi pe Ana-Maria Caia… Povesteşte fata asta într-un anume fel şi pune atâta pasiune…

Seara s-a încheiat cu una dintre cele mai frumoase şi interesante povesti din acea zi (pentru mine): povestea Calfelor Călătoare. Ce sunt calfele calatoare? Meşteşugari, oameni care muncesc, oameni care-şi dedica parte din viaţă muncilor deosebit de grele, fie că vorbim despre fierari, tâmplari, pietrari etc. Sunt femei şi bărbaţi, indiferent de meserie, oameni care-şi lasă casa şi ţara şi pornesc într-o călătorie de 3 ani pentru că aşa simt, pentru că aşa vor ei. Nu sunt obligaţi de nimeni, este doar opţiunea lor. Există câteva reguli de care trebuie să ţină cont. Între ele, să nu se apropie la mai mult de 50 de kilometri de casă, durata călătoriei este de, aşa cum vă spuneam, 3 ani şi o zi, să nu stea mai mult de 3 luni în acelaşi loc, plus că sunt obligaţi să poarte costumul tradiţional.

Există în acest moment patru locuri în care-i puteţi găsi: Rugen, Neustadt, Wein-strasse, Leipzig şi Sibiu. Ce fac? Lucrează pentru a trăi! Lucrează lemnul, piatra, fierul, sunt „angajaţi” pentru diverse lucrări în locurile în care stau pentru acele 3 luni. Iar muncile pe care le fac, dacă ar fi să mă refer doar la femei, nu sunt dintre cele mai uşoare. Sunt oameni simpli, muncitori, frumoşi, oameni care au simţit în sufletul lor ca o astfel de călătorie le poate schimba viaţa. Nu ştiu în ce fel, dar cumva le-o schimba. Dacă-i veţi întreba, o să vă spună că este cel mai frumos lucru care li se întâmplă în acest moment. Şi dacă aveţi ocazia, mergeţi să-i cunoaşteţi. Sunt extrem de interesanţi…

Cam asta-i pentru prima zi. Revin şi cu restul poveştilor.

Prin Sibiul Meu este un proiect AIOS organizat cu sprijinul Primăriei Sibiu.

Parteneri: http://www.futurecapital.ro/, Ibis Hotel, Ambient, Staropramen, Reky Travel, Asociaţia Produs în Sibiu, Casa de Cultură a Studenţilor Sibiu, CNM Astra, Eco Sport Team, Judith Bistro, Cafe Wien