Vedeţi voi?! De-a lungul timpului furca şi-a găsit o mulţime de locuri în expresiile romaneşti. Fie că vorbim despre A avea stuchit la furcă, fie că vorbim despre Furca pieptului mă doare (pentru cei care ştiu versuri din muzica populară sau lăutărească), fie că vorbim de A avea de furcă cu cineva. Dar azi mă opresc la A da de furcă cuiva.
Nu ştiu exact de unde ar putea veni expresia, dar am două versiuni. Prima ar fi ca munca la ţară nu-i chiar atât de uşoară, şi să pui pe cineva să-ţi facă o căpiţă de fân, evident, ajutat de furcă, nu-i chiar cel mai simplu lucru din lume. Cu toate astea, aş merge pe a doua variantă…
Care ar fi cam aşa: după cum aţi văzut în DEX, printre alte explicaţii date la cuvântul furcă, exista şi cea care ne spune că ar însemna a face (pe cineva) să-și bată capul cu chestiuni greu de rezolvat, cu lucruri cu care ţi-ai bate capul o zi întreagă (în cazul în care nu te duce… Capul, la el mă refer…) 🙂
Şi ce exemplu ar fi mai bun de dat? Oare nu cumva pasajul din povestea Prostia Omenească scrisă de Ion Creangă?! 🙂
De aici, drumețul nostru, mai numărând un nătărău, merse tot înainte, până ce ajunse iară la o casă. Acolo, ce să vadă! Un om, cu-n țăpoiu în mână, voia să arunce niște nuci din tindă în pod. “Din ce în ce dau peste dobitoci”, zise drumețul în sine.
– Da’ ce te frămânți așa, om bun?
– Ia, vreu să zvârl niște nuci în pod, și țăpoiul ista, bată-l scârba să-l bată, nu-i nici de-o treabă…
– Că degeaba te trudești, nene! Poți să-l blastămi cât l-ei blăstăma, habar n-are țăpoiul de scârbă. Ai un oboroc?
– Da’ cum să n-am?!
– Pune nucile într-însul, ie-l pe umăr și suie-le frumușel în pod; țăpoiul e pentru paie și fân, iar nu pentru nuci.
Omul ascultă, și treaba se făcu îndată.
Drumețul nu zăbovi nici aici mult, ci plecă, mai numărând și alt neghiob.
Ei?! Aşa-i că avea dreptate Ion Creangă? Acum nu ştiu eu câtă dreptate am… 🙂
PS: Pentru ce-i care nu ştiu, ţăpoiul este o furcă.
PPS: Iar oborocul, pe scurt, este un coş. 🙂
