Oameni buni… Ce s-o mai încolo-încoace… Nouă, românilor, ne place să mâncăm. Nu știu cât de bun, dar mult… Să fie masa plină. Și dacă mai e și bun, treaba e ceas! În același timp nu spun că nu ne plac și animalele. Și că nu le iubim. Fiecare are pe acasă un animal de companie, iar dacă ar fi să fac referire la cei care locuiesc la țară, sigur au măcar un câine care să-i păzească.
Ok! Dar de unde vine expresia Bun de dai cu căciula-n câini? Păi ar cam fi o explicație… Dacă stai la țară, ce-i dai de mâncare cățelului de te păzește? De obicei, ce rămâne. Și, dacă nu-ți place o mâncare, sigur rămâne, nu? Uneori mult din ea. Și cui să-i dai? Animalului tău “de companie”, că tre’ să mănânce și gura lui ceva, nu?
Dar atunci când îți place o mâncare ce faci? Că ăla, animalul, stă și se uită la tine curgându-i balele, nu? Ș-apăi ce faci? Nu-ți rămâne de făcut decât să dai cu căciula-n el și să-l alungi. Că prea-i bună friptura, și nu cred că mai rămâne ceva. Poate doar oasele, da-l chemi tu după aia și i le dai. 🙂
Cred că am zis tot ce trebuia spus. A înțeles și omul, și cățelul. Dacă nu, dați cu căciula-n el! 🙂
