Atenţie! Acesta este un articol care conține plasare de oameni şi locuri! Şi, pentru o viaţă sănătoasă, “consumaţi” zilnic Oameni şi Locuri…

…
–Grumăzescu, ţie nu ţi se pare cam lung drumul ăsta?
-Ba da, frateeee… Eu nu înţeleg de ce durează atât. Parcă mergem de zile… M-a ucis…
-Nu mai pot! M-a terminat…

… după câţiva kilometri

–Andrei, deşi am promis că mă întorc mai târziu cu Mone în oraş, nu cred că mai pot. (Dragoş, să nu te superi pe mine :)) Nu sunt în stare… Drumul Cluj – Mărişel mă disperă… Când ajungem tai lemne, car apă, dau zăpadă, dau de mâncare la animale, fac ce vor ei, dar nu mă mai întorc în Cluj nici să mă baţi!
-Nu ştiu, nu mă interesează ce-ai promis, nu mă interesează ce faci… Ideea e că nici eu nu mai pot. Mergem de 40 de kilometri şi am senzaţia că nu mai ajungem…

Asta discutăm noi, printre altele, pe traseul Cluj – Mărişel. Sunt 50 de kilometri. Doar 50… Am făcut în viaţa mea multe trasee de 50 km. Numai dacă mă gândesc la traseul Iaşi – Vaslui, vă spun că l-am făcut de câteva zeci de ori. Ideea e că niciodată un drum de 50 de km nu mi s-a părut mai lung. Şi atunci când eram în maşină cu Andrei nu înţelegeam de ce mi se părea atât de lung. Abia acum, la câteva zile după ce s-a terminat WWWParty, am înţeles…

Drumul nu era lung. Era ca oricare alt drum de 50 de kilometri, numai că am mai avut şi vreo 10 km cu sosea acoperită cu zăpadă. Iar eu nu mai aveam răbdare… Voiam să ajung cât mai repede la Cabana Moţilor… Voiam să ajung şi să-mi umplu sufletul cu bucuria fiecărui fulg de nea, cu liniştea pe care o aşteptam, cu tot ce mă bucura în copilăria despre care vă povesteam în articolul trecut. 🙂

Într-un final am ajuns. Deşi poate e greu de crezut, din momentul în care am coborât din maşină, am început să mă simt din nou copil. Aveam flash-uri cu imagini din vacanţele petrecute la bunici. Ela şi Sebi ne aşteptau zâmbitori (exact cum făceau bunicii mei). Zăpada era acolo și ne înconjura (exact ca la bunicii mei). Nişte lătrături se auzeau parcă venite de departe (exact ca la bunicii mei). Frigutul ne bătea fiecare milimetru de piele (exact ca la bunicii mei). În cabana era cald, iar mesele erau pline cu bunătăţi (exact ca la bunicii mei). Iar liniştea… liniştea… 🙂

Despre oamenii care au fost acolo? Nu ştiu ce aş putea să vă spun… Da, pentru că acolo am fost împreună cu nişte oameni pe care eu îi consider prieteni. Nu o să vi-i înşir. I-au menţionat şi Andrei şi TV DeCe-ii. Şi le mulţumesc şi eu! Le mulţumesc pentru că sunt buni, calzi, atenţi, sufletişti, inimoşi, săritori, exact aşa cum spuneam, sunt OAMENI! Deşi pe câţiva dintre ei i-am cunoscut abia acum, am senzaţia că-i ştiu de ani grei… N-a fost nicio secundă în care să zic “oare ce să vorbesc cu el/ei? Cum aş putea să încep o discuţie? Ce să le spun? Ce să-i întreb? Ah… am hârâit puţin scaunul… Oare n-am deranjat pe cineva?”. Nimic din toate astea… Iar cei cu care avem deja câteva zile bune petrecute împreună de-a lungul anilor ştiu bine că sunt la sufletul meu… 🙂

Înainte să închei, doar două lucruri vreau să mai spun despre WWWParty din acest an.

1.pentru că am dorit să mă încarc, să-mi umplu inima de frumos, de linişte şi de bucurie, am ieşit la un moment dat afară. Voiam să stau puţin singur. Şi am găsit într-o ladă de pe cerdac nişte saltele pentru şezlonguri. Am luat una, am pus-o pe un scaun şi am stat afară “ascultând” liniştea. Poate e greu de crezut, dar n-am simţit frigul. 40 de minute minunate am stat afară cu gândurile mele… Gânduri care erau “ucise” de frumuseţea şi liniştea de care eram înconjurat. Nu ştiu cât aş mai fi rezistat… Poate mult, poate puţin. Oricum, am fost trezit frumos din “vis” de ceva şi de către cineva, mai exact de un protest paşnic şi de Liviu Alexa. Abia atunci am realizat că mi-e frig… 🙂

2.Sebi şi Ela au stat cu noi până târziu în noapte. Ela a rezistat până la 3 jumate. Şi nu a stat pentru că există posibilitatea ca noi, oaspeţii, să mai vrem ceva. Nu mai aveam nevoie de nimic! Deja ne oferiseră tot ce ne-am dorit. După asta am aflat… A rămas cu noi pentru că i-a plăcut. Pentru că s-a simţit bine cu noi. Ceea ce m-a făcut să înţeleg că aveam dreptate… La Cabana Moţilor au fost nişte Oameni… 🙂

Mulţumesc Andrei, mulţumesc Alina, mulţumesc Răzvan! Mulţumesc pentru invitaţie şi sper să vă mai pot mulţumi şi altă dată! 🙂

#wwwparty a fost un eveniment susținut de Cabana Moților, prin magazinul de bunătăți “cămara de la munte“. Sponsori: Siemens, Lumea lumânărilor, Ursus, Domeniile Sâmburești și Aqua Carpatica.

Mai multe imagini în continuare

Ştiu că voi nu ştiţi… Poate nici Andrei, nici Alina, nici Răzvan… Dar cu aproximativ un an în urmă scriam pe twitter că-mi doresc un Crăciun la ţară. Cu frig, cu tăiat de porc (deşi nu pot să mă uit la aşa ceva), cu tot ce înseamnă tradiţii de sărbători, cu linişte, cu zăpadă. Mi-era dor rău de astfel de lucruri. Mi-era dor de toate lucrurile pe care le-am văzut şi simţit ani la rând atunci când eram la şcoală şi-mi petreceam mai toate vacanţele la bunicii mei de la ţară… 🙂

A trecut ceva timp… Şi parcă toţi cei 3 de mai sus au ştiut ce-mi doresc (ați știut? :))…

Deşi îmi e dor de bunicii mei şi de iernile petrecute cu ei, cineva s-a gândit la mine şi la faptul că îmi e dor de câteva zile petrecute undeva unde să pot avea măcar puţin tot ce aveam în copilărie. Da… deşi încă nu e Crăciunul, voi avea două zile cu tradiţii, zăpada şi lucruri frumoase… Şi mai e ceva… O să am lângă mine şi câţiva dintre oamenii la care ţin… Nu… nu-i numesc bloggeri. Sunt doar oameni care mi-au devenit prieteni mulţumită blogurilor.

Acum sunt în tren şi mă îndrept cu emoţie către Cluj şi către WWWParty… De ce cu emoţie? Pentru că e locul unde i-am cunoscut pe Andrei şi pe Zicu. Pentru că e locul unde-mi voi revedea câţiva dintre prieteni. Şi pentru că e locul care-mi va reaminti de copilărie… Doamne… Chiar îmi e dor de perioada în care nu aveam griji, de perioada în care nu aveam nici cea mai mică idee ce voi face peste 10, 20, 30 de ani… De perioada în care mă bucuram de zăpadă, de tradiţii şi de serile petrecute cu oamenii care erau cei mai importanţi în viaţa mea… 🙂

Acum va fi altceva. Dar așa cum spuneam și mai sus, faptul că voi fi pentru cateva ore alături de câțiva prieteni buni într-un loc care-mi va reaminti de tot ce însemna pentru mine “frumos” cu cațiva ani in urmă, nu poate decât să mă bucure!

#wwwparty este un eveniment susținut de Cabana Moților, prin magazinul de bunătăți “cămara de la munte“. Sponsori: Siemens, Lumea lumânărilor, Ursus, Domeniile Sâmburești și Aqua Carpatica.

Am ajuns şi la ziua 4 în Barcelona. Zi pentru care am rezervat doar două obiective. De ce doar două? Pentru că ambele necesită timp pentru a le descoperi şi necesită timp pentru a ajunge la ele, în special dacă alegeţi să faceţi Barcelona pe jos aşa cum am făcut noi. Iar cele două obiective sunt Sagrada Familia şi Parc Guell. Ambele pline de istorie, de frumos, până la urmă, ambele pline de mister, de necunoscut… 🙂

Sagrada Familia. Ştiţi care este senzaţia atunci când ajungi pentru prima oară lângă Sagrada Familia (cel puţin din punctul meu de vedere)? Mergi pe străduţele din Barcelona, vezi oameni, vezi magazine, vezi tot ce vrei, auzi tot ce vrei. Şi nu vezi nimic din Sagrada. Nici măcar un turn. Te apropii… Şi printre clădiri se zăreşte… Puţin pentru început, dar începi să realizezi ce înseamnă Sagrada Familia. Mărimea ei… Şi ajungi… Ei bine, pentru câteva minute nu respiri, nu clipeşti, nu auzi nimic, nu vezi nimic altceva… Doar catedrala… Deşi în jurul tău sunt sute de oameni… Oameni care fac poze, care se plimba, care stau la rând pentru a vizita. Este deosebită, îţi spui… Este ceva… Şi poate printre puţinele lucruri care-ţi vin în minte în acel moment sunt cuvintele spuse de Elies Rogent, directorul şcolii de arhitectură din Barcelona (Escola Tecnica Superior d’Arquitectura) absolvite de către Gaudi: “Cine ştie dacă am dat diploma unui nebun, sau unui geniu… Timpul o va spune…”

Construcţia a început pe 19 Martie 1882, primul architect fiind Francisco de Paula del Villar. Se pare că Francisco de Paula del Villar şi Gaudi nu s-au înţeles complet în ceea ce priveşte stilul neogotic început de primul, şi la fix un an, pe 18 Martie 1883, Gaudi preia complet proiectul şi începe să-şi lase amprenta pe Sagrada Familia. Pe scurt, 18 turnuri. 12 dintre acestea reprezintă cei 12 apostoli, 4 sunt “rezervate” pentru cei 4 evanghelişti, unul pentru Fecioară Maria, iar cel mai înalt este al lui Iisus Hristos. Deşi vă avea o înălţime de 170 de metri, nu va fi cel mai înalt punct al Barcelonei, acesta fiind reprezentat de Montjuic. De ce? Pentru simplul fapt că Gaudi a considerat că lucrarea sa nu poate să o depăşească pe cea a lui Dumnezeu. 🙂

Deşi nu ştie nimeni când va fi gata, până acum au fost date tot felul de termene, poate cel mai interesant fiind anul 2026, la 100 de ani de la moartea lui Gaudi. Şi una din principalele probleme în ceea ce priveşte finalizarea construcţiei este constituită şi de finanţare. Pentru că totul se face fără bani de la guvern, mai exact cu bani veniţi din donaţii private şi din încasările venite din vânzarea biletelor de intrare.

Nu ştiu ce să vă spun mai mult… Vă las să descoperiţi singuri Sagrada Familia atunci când veţi ajunge la Barcelona. Vă las imediat şi cu pozele, dar şi cu un filmuleţ. 🙂

Mai multe detalii și imagini în continuare