Acest articol este un guest post. Cine l-a scris? O să vedeți la final. Și, dacă vi se pare prea lung, după ce o să vedeți cine l-a scris (pentru că sigur vă veți uita înainte de a-l citi), poate o să-l citiți atent. Pentru că este scris de un om, pentru că e scris din suflet, pentru că este scris atât de bine. 🙂

M-am uitat în oglindă duminică dimineață. Cine sunt eu? Atent mi-am privit chipul și apoi mi-am dat seama că nimeni nu ar ști să răspundă cinstit la întrebarea simplă, cine este? Dacă eu nu știu cine sunt, dacă noi nu știm cine suntem, atunci de unde să știu și să știm cine sunt cei care vor să ne conducă. Ei știu cine sunt? Dar mai ales, ei știu cine suntem? Sau, și mai cinstit, ei știu că noi existăm? Am zâmbit. Ca om care face politică am realizat că toți știu de noi atunci când ștampila trebuie pusă în patrulaterul corespunzător. Mi-am mutat privirea de pe oglindă la televizor. Existăm! A fost primul gând atunci când am văzut că românii îndură frigul, ploaia, umilințele, foamnea, sărăcia, și cu toate acestea au tăria să își zâmbească, puterea să se ridice, minte să discearnă.
Așa că au ieșit să voteze.

I-am privit pe cei care au ieșit la vot. Motivele lor s-au unit în mii și mii de glasuri, în sute de like-uri pe pagini de socializare, în mii de postări pe internet, în pașii făcuți la secțiile de votare, în orele de așteptare, în timpul petrecut pe drum până la urnă, în amențeala televiziunilor avide după putere, în forța cu care au apăsat micuța ștampilă pe hârtia a buletinului de vot ce părea că e reciclată. Dacă pot ei, pot și eu. Dacă au ei motive, am și eu. Nu știu dacă sunt la fel, însă rezultatul contează.

Citește restul articolului