Mulţumesc!

Despre bunul meu amic Peter Hurley v-am mai povestit în momentul în care Caravana CASPER a ajuns în Vaslui. Între timp, Peter a mai făcut tot felul de lucruri frumoase pentru România, ultimul fiind şi cel care m-a făcut să scriu despre el şi să-i mulţumesc. Dar, până atunci, să vorbim puţin de Peter. Acum… nu ştiu dacă este un irlandez cu suflet de român, sau e, de fapt, un român cu suflet de irlandez… 🙂

Dacă aţi dat un click pe link-ul de mai sus, cel in care Google ne spune cine e Peter, aţi văzut că este unul dintre oamenii care au făcut, fac şi vor face, probabil, mai multe decât mulţi dintre noi, cei care ne-am născut şi am crescut aici. Este cel care, uneori, cu banii lui, a promovat Maramureşul aşa cum puţină lume a făcut-o. E cel care a plecat pe jos de la Săpânţa, a străbătut aproximativ 650 de kilometric, şi s-a oprit la Muzeul Ţăranului Român în Bucureşti. Tot ce a găsit în toate zonele prin care a trecut a lăsat scris într-o carte care se numeşte Drumul Crucilor, carte pe care a lansat-o în anul 2013.

Este cel care promovează satul românesc exact aşa cum este el, cu bune, cu rele, dar, în special, cu lucruri care ar trebui să rămână acolo, care n-ar trebui să moară vreodată şi care ar trebui promovate mai des. Şi (asta ca să faceţi o pauză înainte de a citi mai jos ce m-a făcut să scriu acest articol), Peter este cel care apare în clipul Trupei Taxi, alături de Irina Margareta Nistor, Subtitrarea la români. 🙂

Gata pauza? 🙂 Bun! Să revenim…

Cu câteva zile în urmă, Peter a participat la o masă rotundă cu tema “Rolul Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2014-2020 în lupta cu sărăcie şi excluziunea socială în România rurală”. Printre alţii,

la masa a fost present şi Comisarului European pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală, Mr Phil Hogan, din Irlanda, aflat în prima sa vizită în România. Şi ce face Peter al meu? Se ridică şi începe să-i spună lu’ ‘nea Hogan următoarele lucrușoare. Și vã rog din tot sufletul să citiţi atent ce i-a zis. Pentru că merită! 🙂

Comisare,

Numele meu este Peter Hurley. Sunt din Irlanda. Trăiesc în România de peste 20 de ani. În ultimii șase ani am fost implicat în proiecte civice de promovare a României rurale, pentru care în 2011 am fost decorat cu Ordinul Național pentru Merit. În 2012, am fost director de promovare în cadrul unităţii de sprijin a Rețelei Naționale de Dezvoltare Rurală, fiind responsabil de încurajarea cooperativelor agricole, turism rural şi produse tradiționale.

Ştiu că mulţi ar dori să vorbească astăzi. De aceea, am condensat punctul meu de vedere la câteva minute şi aş dori să vă cer permisiunea să vi-l împărtăşesc.

Pentru a răspunde la întrebarea referitoare la rolul Programul Naţional de Dezvoltare Rurală în lupta împotriva sărăciei din mediul rural – răspunsul este suficient de clar. Ca şi în cazul versiunii consultative a Ghidului Solicitantului pentru „Măsura 4.1 – Investiţii în exploataţii agricole”, resursele concentrate pe exploataţii mai mari de 8.000 unităţi exclud marea majoritate a gospodăriilor agricole. Este dificil a vedea Programul ca având impact semnificativ asupra sărăciei.

În decembrie 2008, am cinat cu un membru al Comisiei Parlamentare pentru Agricultură din Camera Deputaţilor care mi-a spus: “În România sunt 120.000 de fermieri. Aceştia reprezintă interesul nostru. Cele 4 milioane de gospodării ţărăneşti nu sunt problema noastră. Dacă doriţi să vorbiţi despre ele, luaţi legătura cu Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale.

Totuşi nu este firesc să lăsăm responsabilitatea exclusiv în sarcina administraţiei romaneşti. Cred că trebuie să cercetăm mai profund.

Soluţia costă bani, cred că mult peste cele 8 miliarde de euro stabilite pentru Pilonul 2 în Programul Naţional de Dezvoltare Rurală a României.

În anii 1920, clasa ţărăneasca a României era una dintre cele mai bogate din Europa. Am auzit că îşi trimitea copiii la scoală în Franţa. În 1930 în România erau 7.500 de cooperative cu 1,5 milioane de acţionari, în timp ce populaţia totală a tării era de 10 milioane de persoane.

Această cultură înfloritoare a primit trei lovituri de graţie: 1949 – 1990 – 2007

Comuniştii au considerat clasa ţărăneasca cel mai mare duşman al lor. I-au numit pe ţărani “micii capitalişti”. Cu ani în urmă, l-am întrebat pe un “capitalist mic” de 80 de ani:

“Cum a fost când a venit colectivizarea?”

“Într-o zi, au venit în curtea mea şi au luat totul. Au luat calul, vacile, toate animalele. Căruţa, plugul, toate instrumentele noastre mari şi mici. Au luat toate seminţele şi tot din magazie. Au luat chiar şi mica râşnita pe care o foloseam pentru măcinarea porumbului. Au dus totul la ferma colectivă. Şi din acea zi, dacă nu doream să murim de foame, a trebuit să lucrăm pentru ei.”

“Şi cum a fost în 1990, când ţi-ai recăpătat terenurilor?”

“În 1990?”, a spus el. “Mi-au dat înapoi terenul Dar nu mi-au dat nici un instrument pentru a-l lucra. A trebuit să încep iarăşi de la zero. Numai că de data aceasta eram cu 45 de ani mai în vârstă şi nu mai eram tânăr.”

Am auzit despre colectivizarea forţată începută în 1949. Se vorbeşte doar foarte puţin despre de-colectivizarea forţată din 1990 şi efectul său devastator asupra unei populaţii rurale deja sărăcite. Milioane de săteni au fost catapultaţi înapoi la Epoca Fierului, luptând pentru existentă pe 3 sau 4 parcele de teren, situate la kilometri distanţă, muncă istovitoare, fără umbră, câteva unelte manuale, poate un cal şi o căruţă folosite în comun.

(M-am întrebat întotdeauna, unde au fost în ultimii 25 de ani organizaţiile umbrelă, responsabile pentru promovarea spiritului de cooperare al Europei? De ce au abandonat acestea micii producători din România?)

Şi odată cu intrarea în UE în 2007, micii producători au fost pur şi simplu distruşi. Au fost spulberaţi de complexul agro-industrial, care se întinde de la Portugalia până în Grecia. Cartofii sunt culeşi în Germania (probabil de români), spălaţi în Italia şi transportaţi în România. De la producător la consumator este un circuit închis. Acest complex a demarat acum 50 de ani, tot timpul subvenţionat de UE din toate punctele de vedere imaginabile: educaţional, ideologic, financiar, tehnologic, logistic, comercial.

Micul producător român nu este doar dezavantajat. A fost scos definitiv din modul său de trai fiind forţat să-şi părăsească ţara natală. A devenit un refugiat economic. Ceea ce au început comuniştii, UE reuşeşte să finalizeze. Şi poate mai presus de toate, ca urmare a acestei dizlocări, între 200.000 şi 300.000 de copii români cresc fără unul sau ambii părinţi pentru o parte sau întreaga lor copilărie.

Vă puteţi imagina, Comisare, protestele publice dacă jumătate dintre elevii din clasele primare din Irlanda ar fi lipsiţi de unul sau ambii părinţi pentru întreaga lor perioadă de educaţie ca urmare a participării la Uniunea Europeană? Şi e doar o dimensiune a dificultăţilor sociale suportate de către copii români astăzi.

Uniunea Europeană asistă – în spaţiul rural românesc – la cea mai mare nedreptate socială din istoria să. Este echivalentul în secolului 21 al “La dracu sau la Connacht!” (zona cea mai săracă a vestului Irlandei).

România este ultima civilizaţie rurală autentică a Europei. Este o moştenire agricolă a cărei unicitate nu o vom mai revedea. Şi totuşi strategiile noastre nu par să fi avansat fată de politica de “laisssez-faire” din secolul al XIX-lea.

Piaţa deschisă produce avantaje pentru unii oameni în detrimentul altora. Aceşti alţii, din cauza poziţiei, educaţiei lor, istoriei lor poate, se trezesc excluşi de la beneficiile pieţei comune. Ei ar trebui să primească sprijin.

Aceasta nu este o idee nouă. Aristotel a vorbit despre justiţie: oamenii inegali (diferiţi) trebuie trataţi inegal.

Dacă aceasta nu se potriveşte situaţiei săteanului român….

Acum pot auzi în acelaşi timp şi întrebarea contribuabilului european: de ce ar trebui să ne pese?

Eu cred că putem identifica o mulţime de motive sociale şi economice foarte solide pentru care ar trebui să ne pese tuturor de acestă problemă.

Dar care este cea mai importantă cauză pentru mine după 21 de ani de când sunt aici?

Aceşti fermieri şi strămoşii lor au ţinut prima linie a Europei de sute de ani. Şi nu sunt doar români. Există 400.000 de mici fermieri maghiari aici. Şi până în 1991 au existat şi o jumătate de milion de săteni germani. Împreună au ţinut sus drapelul astfel încât toţi ceilalalti europenii să poată prospera şi dormi bine. Ei au fost pacificatorii neplătiţi şi tăcuţi ai Europei, timp de mai multe generaţii. Zonă tampon. Pentru a păstra pacea, de multe ori au trebuit să meargă la război. Şi niciodată nu s-au eschivat de la responsabilităţile lor. Au plătit timp de 45 de ani, preţul fără milă sub comunism, abandonaţi de vest şi având unghiile smulse în timpul programelor de reeducare. Şi ce primesc în schimb? Locuri de muncă de livrare pizza în Scunthorpe şi documentare pe Channel 4 numite “The Romanians are coming! (Vin românii)”.

Are loc un cataclism în România, Comisare, iar epicentrul său se afla la sat.

După ce am trăit timp de 21 ani aici pot confirma multe lucruri. Unul dintre ele este că irlandezii şi românii sunt exact la fel. Singura diferenţa este aceea că Irlanda este o insulă. În 800 de ani am avut doar un singur vizitator. Românii mereu la mijloc, literalmente, au avut un alt vizitator în fiecare generaţie.

Cel mai recent vizitator este Uniunea Europeană.

Cel imediat înainte era Uniunea Sovietică.

Şi adevărul dureros este că toţi aceşti vizitatorii iau mult mai mult decât aduc.

Povestirea mea finală este referitoare la bancherul pe care l-am întâlnit în 1997, când au început să intre pe piaţa româneasca:

„Exista 6 milioane de case şi apartamente în România. Iar toate proprietăţile sunt 100%, fără a fi ipotecate. Nicăieri altundeva nu există aşa ceva. Aceasta reprezintă un „stoc de locuinţe” în valoare de 300 miliarde de euro pe care noi le vom transforma în datorii, care să producă profit.”

De 15 ani, cel mai mare import în România a fost euro.

Comisare, România este o tară fascinantă şi complexă. Într-un mod ciudat, destinul său pare a fi testarea fermităţii şi verticalităţii tuturor celor care se nasc sau se aventurează pe aici, indiferent că sunt oameni sau imperii. În cazul în care mesajul nostru este “Bine aţi venit la UE, lăsaţi demnitatea la uşă!”, e greu de crezut că acesta nu va avea un efect de bumerang.

Fac apel la dvs pentru că trebuie să existe un mecanism pe care să îl puteţi declanşa, care ar precipita o evaluare independentă a ceea ce eu numesc “nedreptatea din mediul rural al României” (Rural Romania’s Raw Deal), o evaluare care ar putea permite Comisiei să şi asume responsabilităţile reale în România, pentru securitatea pe termen lung a tuturor cetăţenilor UE. Românii nu sunt doar o piaţă. Sunt cei care menţin pacea. Nu pare să existe nici o limită pentru ceea ce cheltuim pe arme şi protecţie bancară. Deci, o dată am putea, vă rog, să punem un preţ pe pace?

Am aici o fotocopie a unei cărţi rare. A fost scrisă în 1921 de către un alt irlandez, trimis aici de Horace Plunkett. Se numeşte “Mişcarea cooperatistă din Iugoslavia şi România – lecţii pentru reconstrucţia postbelică”. Cândva micii producători ai României au fost un model pentru Irlanda în perioada de tranziţie. Nu există nici un moment mai prielnic decât acum pentru a dărui ceva în schimb.

Cam asta-i! Ce pot să zic? Mutumesc, Peter! Mulţumesc din suflet pentru tot ceea ce faci! Şi ştii ceva?! Cunoşti vreun „Peter Hurley” care ar putea să se ocupe şi de Moldova aşa cum ai făcut tu cu Maramureşul? Dacă da, dă-mi un semn, te rog! 🙂

Sursa Foto