De vizitat în Hyeres – Part 1

Înainte de a vă spune cam ce e de vizitat în această parte din sudul Franţei hai să începem cu câteva cuvinte despre Hyeres. Este un orăşel situat în „judeţul” Var, în regiunea Provence (da, acolo de unde tot vedeţi voi poze cu acele frumoase câmpuri de lavandă), pe Coasta de Azur, un oraş cu aproximativ 56.000 de locuitori. Dacă ajungeţi, şi dacă mai era nevoie să spun, marea pe malul căreia o să faceţi plajă este Mediterana. Tot aici o să găsiţi şi trei insule, Porquerolles, Port – Cros, și Île du Levant, insule care clar merită vizitate. Ce ar mai trebui să ştiţi despre Hyeres? I se spune şi Oraşul Palmierilor. Şi nu doar pentru faptul că oriunde te învârți dai de palmieri, ci şi pentru faptul că, de aici, cam 100.000 de palmieri sunt exportaţi anual către diverse țări.

Primul pe listă în vizitele voastre ar trebui să fie Parcul Sainte Claire. A fost construit în anul 1849 de către Olivier Voutier, ofiţer al Marinei Franceze şi, în acelaşi timp, arheolog, de altfel, şi cel care a descoperit în 1820 statuia lui Venus din Milo. Revenind, parcul a fost construit pe locul unei foste mănăstiri, de-a lungul timpului acesta aparținând şi scriitoarei americane Edith Wharton, iar în 1957 parcul a fost cumpărat de către municipalitate. De ce e de văzut acest parc (ca de altfel mai toate parcurile din această zonă, şi, mai ales, dacă-l vedeţi imediat după ce a plouat)? Pentru că este extrem de frumos, pentru că atunci când plouă totul parcă prinde viaţă, pentru că în aceste parcuri există un miros. Un miros plăcut, parcă de parfum. Poate nu degeaba francezii au fost şi sunt consideraţi maeştri ai parfumurilor. 🙂

Mergem apoi către Remparts et vestiges du chateau. Sau, româneşte, la ruinele unuia dintre cele mai mari castele fortificate din Provence. Castelul a fost construit în secolul XI de către familia Fos. De ce a fost construit pe o stâncă? Nu cred că mai are rost să vă spun. Oricum, prin 1257 familia Fos a fost nevoită să predea totul lui Charles d’Anjou, noul „şef” al regiunii Provence, inclusiv castelul, d’Anjou fiind şi cel care a reorganizat oarecum castelul, aici referindu-mă la îmbunătăţirile care au fost făcute. Vorba multă sărăcia omului, de-a lungul timpului (1579 – 1596) castelul a fost de mai multe ori atacat în ceea ce s-a chemat „războiul religiilor”, fiind ocupat ba de catolici, ba de protestanţi. Şi uite aşa, prin 1596, Henric al IV-lea s-a săturat, şi a ordonat dărâmarea acestuia, “lucrare finalizata’ de Ludovic al XIII-lea, fiul lui Henric, undeva pe la 1620. Ideea e că tot ce mai vedeţi în pozele mele (sau chiar cu ochii voştri dacă ajungeţi acolo) este deja monument istoric şi merită vizitat. Aaaa, şi înainte de a merge până aici, aveţi grijă la ce încălţări vă luaţi. Să fie cel puţin sport, dacă nu bocanci. Vedeţi în poze de ce. 🙂

Să nu obosim, coborâm uşor către Villa Noailles. Ce reprezintă Villa Noailles? Modernism! Modern! Asta înseamnă. Şi nu modernul pe care-l ştim noi din zilele noastre, ci modernul anilor 1920, care la acea vreme, la felul cum arată această “vilă”, chiar însemna modern. S-a lucrat la ea între anii 1923 şi 1927, arhitectul fiind Robert Mallet-Stevens. Iar tot ce vedeţi a fost făcut pentru Charles și Marie-Laure de Noailles, patroni ai artei moderne de la acea perioadă, promotori şi iniţiatori ai acesteia. În 1923 au semnat un contract cu Robert Mallet-Stevens, acesta urmând să le construiască o casă de vacanţa de vară fix pe dealurile din Hyeres. În 1940 vila este ocupată de către armata italiană fiind transformată într-un spital, iar din 1947 şi până în 1970 devine reşedinţa de vară a doamnei Marie-Laure de Noailles. Şi, ca să înţelegeţi ce înseamnă „patroni ai artei moderne” trebuie să ştiţi că Charles și Marie-Laure de Noailles au colaborat la acea vreme, pe lângă alţii, cu Salvador Dali, Jean Cocteau, Jean Hugo, Balthus. Nu în cele din urmă trebuie să mai ştiţi că vila a fost cumpărată de către municipalitate în anul 1973. Şi da, clar trebuie s-o vedeţi. 🙂

Cam atât pe azi. Revin mâine cu alte câteva locuri de vizitat în Hyeres.