Asta-i întrebarea. Știam că sunt mulți care au scris despre asta, la vremea respectivă citindu-le articolele. Între cei care și-au dat cu parerea, sau care, într-un fel sau altul, și-au pus aceeași întrebare, Cristina, Nina, Marius, Manafu. De ce mai scriu și eu un articol pe astă temă? Pentru că zilele trecute am primit un comentariu la unul dintre articolele mele. Și încă nu-s lămurit.

De aceea, cititorule, întreb și eu: ar trebui să menționăm în articol că e unul sponsorizat, sau nu? Dacă da, de ce, daca nu, de ce? Apoi, mai vin cu o întrebare: dacă eu nu menționez în articol că e unul plătit, ce te face pe tine să crezi că articolul e sponsorizat? Doar faptul că scriu de bine despre un anumit produs?

Pentru că dacă nu menționez acest aspect, voi trăi cu senzația că, mulți dintre voi, vor crede că e un articol plătit. Asta înseamnă că nu mai pot scrie un post doar așa…pentru că-mi place un anume produs, decât în cazul în care spun că nu am primit nimic, ca pur și simplu îmi place acel produs și-l recomand?

Deci? Cum facem? 🙂

Sursa Foto

Am ceva vreme de când îmi pierd destul de multe ore prin online-ul ăsta. Şi ştiu că despre asta au scris mulţi. Şi o să mai scriem mulţi. Dar într-un final, poate, nu va mai fi nevoie. Poate vom învăţa cu toţii că munca trebuie răsplătită. Si nu, nu mă refer la bani. Mă refer la altceva.

M-am apucat să scriu acest articol pentru că în urmă cu câteva zile, cam în aceeaşi zi, s-au adunat câteva chestii. Mai întâi, Sorin Tudor publica un articol despre Bunele practici în blogosferă, în care, mai apoi, s-a dovedit a fi o mică eroare. La scurt timp, Denisa da un tweet la care eu am dat RT. Iarăşi, la scurt timp, dar la foarte scurt timp (foarte scurt timp însemnând câteva minute), Mircea Meşter da pe twitter următoarea.

Aşa cum spuneam, la Sorin s-a rezolvat problema. Cu Mircea am discutat, mi-a spus că informaţia i-a fost dată de către Sebastian Toma, colegul lui de redacţie, şi sincer, nu pot să nu-l cred. Acum nu ştiu dacă Sebastian a văzut informaţia la mine sau la Denisa. Nu mai contează…

Alt episod. Era Duminică, ziua în care eu reuşesc să îmi arunc ochiul pe bloguri. Şi cum dimineaţa, la prima oră, deschid 4 bloguri, printre care şi cel al lui Cabral, văd articolul, las tot şi mă apuc de scris. Pun sursă, tot ce trebuie. Public. În câteva ore, apare şi articolul pe Realitatea. Vedeţi ceva oarecum asemănător la mine în paragraful 2 şi în articolul celor de la Realitatea?!

Ideea e în felul următor. Sorin s-a înşelat. Eu m-am înşelat în ceea ce-l priveşte pe Mircea. Dar aceste lucruri se întâmplă în fiecare zi, sau aproape în fiecare zi. Oare de ce? Oare de ce nu ştim să preţuim munca unui om? Oare de ce nu învăţăm să facem acest lucru? Poate unii nu ştiu ce înseamnă Sursă. Poate unii nu ştiu ce înseamnă RT. Poate unii nu ştiu ce înseamnă online. Poate unii nu ştiu ce înseamnă blogging. Poate unii nu ştiu ce înseamnă Social Media. Nu-i supărare. Google va sta la dispoziţie.

Dar, învăţaţi câteva lucruri elementare şi de bun simţ. Când scrieţi un articol, dacă-l copiaţi integral (deşi nu se face), puneţi sursa. Când scrieţi un articol, dacă v-aţi inspirat de undeva, puneţi sursa. Dacă vedeţi ceva pe Facebook, daţi un share omului, şi nu puneţi content-ul de parcă sunteţi de la “CNN, MSNBC, etc”. Dacă vedeţi că vreun “onliner” a dat ceva pe twitter, daţi RT şi nu daţi ştirea de parcă aţi descoperit-o singuri.

Fraţilor, nu e nicio ruşine să faceţi asta. Indiferent că sunteţi A-listeri, M-listeri sau Z-listeri, nu vă cad oo-le, nu va scade din popularitate, nu intraţi în top 10 Alexa, nu puneţi mai mult pe masă, nu vi se îngraşă conturile, nu scade dolarul, nici euro, nici francul elveţian, nu găsiţi frigiderul plin acasă, nu vă faceţi plinul moaca la benzinărie. Şi ghici ce?! Soarele va răsări tot dimineaţa, va apune seara, anul va avea tot 365 zile (pentru moment), tot 12 luni, fiecare lună tot atâtea zile, ziua tot 24 de ore, iar voi, teoretic, vă veţi împărţi ziua aşa: 8 ore repaus, 8 ore somn şi 8 ore muncă.

Atunci, învăţaţi să munciţi…

Sursa Foto

Cu mulţi ani în urmă, undeva în cretacic, mi-am cumpărat primul computer. De fapt, l-am primit cadou. Mi-am instalat un Windows 98. Fără licenţă, evident. Am început să-mi instalez şi multe jocuri. Fără licenţă, evident. Am ajuns la concluzia că am nevoie de tot felul de documente şi tot felul de tabele. Mi-am instalat Office. Fără licenţă, evident. Am descoperit internetul. Am descoperit Google. Am început să caut tot felul de chestii pe net. Şi uite-aşa au apărut problemele. PC-ul meu a început să-mi facă probleme. Viruşi, tot felul de site-uri care se deschideau singure, fără ca eu să fac nimic, programe care îmi cereau acceptul să se instaleze, fără ca eu să fi click-uit vreun fişier cu vreo denumire de genul fişier.exe.

Am început să citesc şi am aflat că există nişte “programe” care poartă denumirea de “antiviruşi”. Am săpat, am săpat şi am început să găsesc programele care-mi ofereau protecţie împotriva viruşilor. Şi am început să-mi instalez astfel de programe. Nu le dau numele pentru că nu are nici cea mai mică importantă. Ideea e că, tot ce am încercat şi am instalat, erau, evident, fără licenţă.

Problemele continuau, site-urile mi se deschideau singure, diversele programe mi se instalau singure. Mesaje de eroare? Tot felul. Că erau de la Windows, că erau de la Office, că erau de la jocuri, nu mai conta. Am schimbat sistemul de operare. Am schimbat “antiviruşi”. Am schimbat tot ce vreţi voi. Totul, evident, fără licenţă. Nimic. Nu s-a schimbat nimic. Totul mergea foarte prost. Aveam tot felul de viruşi care fie îmi încetineau sistemul, fie mi-l blocau. Ba chiar am ajuns până acolo încât PC-ul meu se închidea. Şi dacă sunt printre voi care să-şi aducă aminte, aveam şi un virus care-mi restarta sistemul, mesajul fiind “System will restart în 60 seconds”.

A fost pentru prima dată când am început să-mi spun „ok…ceva nu e bine! Cu ce aş putea să încep?!” Primul lucru la care m-am gândit a fost „trebuie să-mi iau un antivirus, dar CU LICENŢĂ”. Îmi imaginam că astfel de programe sunt foarte scumpe. Şi aşa era. La acea vreme unele erau foarte scumpe. M-am dus la nişte amici care aveau un magazin şi care se ocupă de aşa ceva. Aveau mai multe produse care se potriveau cererii mele, însă mi-au recomandat un produs BitDefender. A fost pentru prima oară când auzeam de „firma” asta, iar produsul recomandat de ei nu era foarte scump. L-am cumpărat, am venit acasă, l-am instalat, am început să scanez, soft-ul mi-a găsit „milioane” de viruşi, mi-a făcut curat, iar sistemul meu a început să lucreze cu totul altfel. Mult, dar mult mai bine.

Citeşte restul articolului

A trebuit să sap mult, la rugămintea lui Cristi, până să-mi aduc aminte care e prima mea amintire din copilărie. Dacă aş fi avut talentul lui Ion Creangă, probabil aş fi fost departe. Dar cum nu-l am, sunt aproape. 🙂

Prima mea amintire… Prima mea amintire e de la cămin, locul unde aproape orice copil îşi petrece primii ani din viaţă. Prima mea amintire e un amestec de mai multe. Măsuţe, scăunele, doamnele educatoare, copii, copii cu care mai târziu m-am întâlnit în clasa I, jocuri, masa de prânz, tobogane, balansoare, nisip… Un joc. În mare, îmi amintesc că totul era un joc din care nu mai voiam să ies niciodată şi care speram să ţină pentru totdeauna. Dar s-a terminat.

S-a terminat odată cu clasa I. Aici ar fi cea de a doua amintire, însă una neplăcută şi care m-a marcat. Era sfârşitul de an, moment în care noi, elevii, eram premiaţi. Stăteam frumos în rând, toţi aşteptând să vedem ce premiu vom lua. Cum de cele mai multe ori se întâmplă, majoritatea am luat premiul I. Cu coroniţă. Coroniţă care mi-a fost aşezată frumos pe cap de către “tovarăşa” învăţătoare.

S-a terminat premierea. Toţi eram fericiţi. Inclusiv eu. Dar asta până în momentul în care o doamnă, mama unuia dintre colegii mei, s-a îndreptat spre mine şi mi-a smuls coroniţa de pe cap. De ce? N-am înţeles, însă mi-a explicat mama mai târziu. Pentru că, la acea vreme, din lipsa unor fonduri, toate acestea, premii, coroniţe, etc, erau făcute şi plătite de către părinţii noştri. Şi doamna mea învăţătoare, dintr-o greşeală, mi-a aşezat pe cap coroniţa altcuiva. Iar mama acelui coleg, mi-a smuls-o de pe cap pentru că aceea, cea făcută de ea, era mai mare, mai “bogată”, cu mai multe flori.

Am fost trist… Am fost trist deşi înţelegeam ce-mi explică mama. Dar, Doamne, cât de frumoase sunt amintirile mele faţă de ce amintiri pot avea unii copii din ţara asta. Daţi un click şi vedeţi ce fac oamenii din spatele World Vision România. Mai daţi şi un click pe butonul “play” de la filmuleţele de mai jos.

Şi, în cele din urmă, nu vreţi şi voi să scrieţi despre amintirile voastre din copilărie şi despre World Vision România? N-o să nominalizez pe nimeni, aşa cum o fac de fiecare dată când scriu despre o chestie pe care o primesc sub formă de „leapşa”. Vă las pe voi… Vă las pe voi să alegeţi dacă merită să scrieţi sau nu…

Sursa Foto

încă un filmuleţ în continuare Citeşte restul articolului

Zilele trecute l-am cam “enervat” pe Sorin Tudor când am zis pe twitter că tare bine mai e să te duci în grădina şi sa culegi cu mâna ta roşia, ardeiul, castravetele, gogoşaru’, mărarul, pătrunjelul şi alte d’astea.

Şi ca să fie treaba completă, în sensul că să-l “enervez” maxim (sper că nu doar pe el :D), am zis că e cazul să vin şi cu ceva dovezi. Aşa că,

Citeşte restul articolului