Relansarea Blogoree

Pe sistemul o bucurie (invitaţie) nu vine niciodată singură, când am ajuns în Bucureşti pentru #PrinBucureştiulMeu, au început să curgă şi alte invitaţii la alte evenimente. Printre ele, lansarea, sau mai bine zis, relansarea Blogoree. Era cam greu de refuzat o asemenea invitaţie, în primul rând pentru că, undeva demult, mi-am aruncat şi eu ochii pe acolo, iar în al doilea rând, nu puteam rata vorbitorii: Bobby Voicu, Chinezu, Alex Negrea, Andrei Crivăţ şi, nu în cele din urmă, Cristina Popescu (PR General Manager Romtelecom). Poate unii dintre voi se întreabă de ce şi un reprezentant de la Romtelecom? Simplu: pentru că relansatul Blogoree este făcut de către Bobby împreună cu Romtelecom.

Ce vrea Blogoree de la noi/voi? Să ne/vă arate ce, unde, când, cum, de ce, de unde, până când, cam cât, etc, toate aceste întrebări găsindu-şi loc în aceeaşi propoziţie/frază cu cuvântul „blog”. Cum se va face acest lucru? În primul rând prin intermediul forumului, dar şi prin intermediul workshop-urilor care vor urma.

Revenind la vorbitori, fiecare şi-a amintit cam ce se întâmplă în perioada în care Blogoree a „apărut pe piaţa”, cam cât de ajutaţi au fost de către forum să ajungă unde au ajuns acum, cum s-au format primele comunităţi de bloggeri, însă a fost şi sesiune de întrebări din partea celor din public. Oare care au fost întrebările din public? Exact cele pe care vi le-am enumerat şi eu mai sus: de ce, unde, cum… 🙂

Nu-i interesant? Tocmai de aceea, vă sfătuiesc pe toţi să nu ocoliţi Blogoree, indiferent de întrebările pe care le aveţi. Nu se ştie niciodată de unde poate veni ajutorul. 🙂

Un filmuleţ şi mai multe imagini în continuare Citeşte restul articolului

Ce se poate vizita în Maramureş – Partea 3...

Am lăsat pentru final Sighetu Marmaţiei, pentru că aici ne-am petrecut o zi întreagă. La prima vedere, nu pare un oraş în care să ai ce face atât de mult timp, dar când ne-am uitat la ceas după ce terminasem cu toatele, se făcuse 17:00. Un orăşel simpatic, cu două străzi principale cu sens unic, una de dus, cealaltă de întors. Am parcat frumos în centru, am întrebat doi reprezentanţi ai poliţiei de unde îmi iau bilet de parcare, s-au uitat lung la mine, mi-au spus că, probabil, găsesc la chioşcul de ziare din faţa mea, vânzătoarea de la chioşc s-a uitat la fel de lung la mine când am cerut un bilet pentru o zi întreagă (costă 5 lei). Să înţeleg că sunt printre puţinii care fac asta? Nu mai contează… Şi-am luat-o la pas prin oraş.

Prima oprire? Evident, Memorialul. Însă, până acolo, am dat şi peste Casa Memoriala Elie Wiesel, membru al Academiei Americane de Artă, profesor la catedra de Ştiinţe Umaniste din Boston, Doctor Honoris Causa a 55 de universităţi din întreaga lume şi, poate cel mai important, laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1986.

Revenind la Memorial, nu ştiu… Nu cred că m-a impresionat ceva mai mult în viaţa asta. Dacă până acum nu mă deranja să aud că “mai bine era pe vremea comunismului”, după ce-am văzut acolo, nu prea pot să mai ascult vorbele astea… Am intrat, şi vocea Anei Blandiana a început să ne prezinte ce putem vedea în muzeu. O s-o auziţi şi voi în filmuleţul de mai jos. Vocea ei, dar şi ce e acolo, m-a făcut să mă simt ciudat şi, în acelaşi timp, mic… Mic de tot…

Deşi nu are vreo legătură, cât am stat acolo am avut în nas doar miros de carne arsă… Liniştea, sunetele uşilor de la celule, pereţii, plasele puse la fiecare nivel pentru ca vreun puşcăriaş să nu se arunce, faptul că nişte oameni, cunoscuţi, sau mai puţin cunoscuţi au stat şi au murit acolo, faptul că, pe unii dintre ei, îi criticăm fără s-avem nici cea mai mică idee ce-au pătimit, felul în care Viteaza din Nucşoara, sau aşa cum mai mulţi o ştiu, Elisabeta Rizea, povesteşte ce a trăit aici, celula în care a murit Iuliu Maniu, metodele de tortură de acolo şi liniştea în care se aude o maşină de scris, “neagra” sau celula de pedeapsă, hârdăul (deci cum hârdăul…?!) în care se ducea mâncarea (lăturile) celor închişi, celula în care a murit Gheorghe Brătianu…toate, dar absolut toate îţi dau un sentiment de teamă, de frică, de micime, de tot ce vreţi.

Citeşte restul articolului

Prin Bucureştiul Meu 2011 ne aşteaptă

Da, deja a ajuns la cea de a doua ediţie. Corina a făcut ce-a făcut şi a reuşit să ne adune iar în Bucureşti, pentru PrinBucurestiulMeu Reloaded. Am fost şi anul trecut, Corina, aflând fără să vrea că sunt prin zonă. Pe scurt, am vorbit cu ea la telefon, mi-a spus că dimineaţă trebuie să fiu în Piaţa Victoriei, m-am prezentat în Piaţa Victoriei şi-am plecat Prin Bucureştiul Meu. 🙂

A fost frumos. A fost atât de frumos încât anul acesta nu are cum să iasă altfel. O să fie multă lume. Nu-i enumăr pe toţi, pentru că va fi timp pentru asta după ce evenimentul se va termina. Un lucru ştiu sigur la ora asta: exceptându-l pe je, din ţară vor mai fi prezenţi TVDeCe-ii, Andrei, Sebi, Denisa, Gabi, Ovidiu si CeMerita.

Aşadar, vineri ne vedem la Webstock, iar sâmbătă vom fi #PrinBucurestiulMeu împreună cu mulţi alţi invitaţi. Ce va ieşi, vom vedea. Însă sigur vom avea ce povesti, pentru că, aşa cum am spus şi mai sus, un eveniment de genul #PrinBucurestiulMeu nu are cum să iasă rău.

Şi cum atunci când organizezi un eveniment, e greu să-l faci fără ceva sprijin, iată-i pe vinovaţi: Paralela 45, Hotel Răzvan şi Groupon, Laser Maxx împreună cu doamna noastră diriginta. 🙂

Ce se poate vizita în Maramureş – Partea 2...

Casa Olarului din Baia Sprie e şi locul în care am vrut să ne cazăm în prima fază, numai că în perioada respectivă nu mai erau locuri. Atât de mult m-a atras locul ăsta şi ceea ce face Daniel Leş, încât am zis că dacă tot nu am putut sta acolo, măcar să mergem să-i vedem atelierul şi să-l cunoaştem. Din păcate, dacul nostru nu era acasă şi am rămas doar cu vizita la atelier, dar care a meritat din plin. Cum n-am rezistat, am cumpărat şi măscuţă pe care o vedeţi în poze, dar şi o ramă foto care arata într-un mare fel. Omul ăsta pune atâta suflet în lucrările sale, încât n-ai cum să nu observi asta. De fapt, omul ăsta pune mult suflet în orice. Uitaţi-vă numai cum povesteşte. Şi mergeţi să-i vedeţi atelierul. Iar dacă-l prindeţi acasă, e şi mai bine. Trebuie să-l vedeţi. Şi nu doar pentru premiile pe care le-a obţinut, ci si pentru ceea ce face. E singurul ceramist din România care face ceramică figurativă. Şi, până la urmă, e unul din oamenii care m-au făcut să merg în Maramureş… 🙂

Citește restul articolului

Ce se poate vizita în Maramureş – Partea 1...

Ca să poţi spune că ai văzut Maramureşul, trebuie să ştiţi că fără minim 5 zile de perindat în zonă, e mult prea puţin. Şi chiar şi în 5 zile, nu reuşeşti să acoperi tot ce e de văzut. Săpânţa, Sighet, Cimitirul Săracilor, Cimitirul Evreiesc, Muzeul Satului Maramureşean, Mocăniţa, Poienile Izei, Creasta Cocoşului, Cascada Cailor, Bârsana, Instalaţiile Hidraulice Ţărăneşti sau Centrul de Artă Populară din Sârbi, Casa Olarului din Baia Sprie, sunt doar câteva din locurile care merită văzute în Maramureş. O să scriu pe rând despre fiecare (exceptând Mocăniţa şi Cascada Cailor unde nu am ajuns), probabil în două-trei articole, dar mai întâi vreau să scriu puţin despre oamenii din zonă.

M-am plimbat ceva prin ţara asta. Mai peste tot. Însă oameni ca-n Maramureş, n-am văzut nicăieri. Vorbeam cu Gabi şi cu Ramona într-una din seri, la masă, noi lăudând în stânga şi-n dreapta, ei spunând că au şi ei uscăturile lor. Nu zic că nu-i aşa. O fi. Însă noi, cât am stat în Maramureş, n-am fost deranjaţi nici măcar o secundă de vreun om. Din contră, unde am avut de întrebat, am întrebat şi ni s-a răspuns mai mult decât frumos, unde am avut nevoie de îndrumări, am fost îndrumaţi fără probleme, oamenii nu-s nervoşi, nu-s supăraţi pe viaţă ca-n alte locuri. Nu spun că n-au probleme. Toţi avem. Însă în zona asta, parcă ştiu să şi le ascundă şi să te facă să te simţi bine. O să vă dau doar câteva exemple ca să înţelegeţi despre ce fel de oameni vorbesc. În prima seară, la 12 noaptea când am ajuns la Pensiunea Doina la care am stat, un grup de tineri sărbătoreau o zi de naştere. Se cunoştea ca Bachus fusese prietenul lor cel mai bun în acea seară. Atât de buni prieteni au fost, încât nu reuşeau să mai desfacă o sticlă cu vin, spunând că dacă sticla aia le mai opune rezistenţă, vor continua cu whisky, că, “mno…se deschide mai uşor”. Par beţivi la prima vedere, aşa-i? Numai că, vedeţi voi, râsetele şi toate astea ale lor, se desfăşurau în şoaptă, fără să deranjeze pe nimeni şi cu Direcţia 5 auzindu-se în surdină. Nici dimineaţa când s-au trezit n-am auzit gălăgie sau vreo manea. Au trecut pe Pasărea Colibri. În cea de a doua seară, alt grup, a sărbătorit o altă zi de naştere. La fel, în linişte şi cu muzica maramureşeană.

Pe stradă, în Sighet, în maşini, surprinzător, dar nu ieşeau zeci de decibeli nici cu Guţa, nici cu „fifti sent” sau „rihana”. Tot muzica lor am auzit-o. Iar cei pe care i-am oprit să-i întreb câte ceva, şi credeţi-mă, au fost şi zugravi şi, probabil, ingineri, toţi mi-au răspuns frumos şi toţi au rămas miraţi că am venit tocmai din Vaslui ca să le calcăm pragul. Aşa că, da, poate Gabi are dreptate, sunt şi uscături, numai că noi, în 5 zile, n-am dat de ele. Poate dăduse cineva cu mătura bine înainte… 🙂

Citește restul articolului