Până aici totul e bine. Acum… Sunteţi pregătiţi pentru a merge cel puţin 15 kilometri pe jos? Aveţi în picioare încălţările potrivite (pentru nisip, asfalt, pietriş etc)? Atunci vă invit în The Giens peninsula. Este exact locul în care veţi descoperi şi Drumul Sării, unde o să găsiţi o mică deltă cu multe păsări, inclusiv renumitele flamingo roz din această parte e ţării, dar şi locul unde se adună nişte frumoşi nebuni pe care o să-i vedeţi ba pe placa de surf, ba făcând kitesurfing. Oricum, e locul în care se adună profesioniştii. De ce? Pentru că, din câte am văzut, aici nu încetează niciodată să bată vântul. Și când spun “bată” nu mă refer la “a adia”. Aici vântul te dă jos. Apoi, de ce se numeşte Drumul Sării? Încă nu mi-e foarte clar. Dar de un lugru sunt sigur: nisipul este alb şi foarte fin. Oricum, trebuie să bateţi nişte kilometri pe jos dacă sunteţi veniţi în zona asta. Chiar merită!

Drumul Sării vă ia cam o zi, aşa că a doua zi nu ştiu dacă veţi mai fi în stare să mergeţi foarte mult pe jos. Și vă invit în centrul vechi al Hyeres-ului, loc unde o să puteţi vedea Turnul Templierilor, sau, aşa cum îl numesc francezii, Tour des Templiers, sau Chapelle Saint-Blaise. Bine… dacă vă ţin picioarele (după plimbarea de ieri), după un mic dejun cu o cafea şi cu un croissant, puteţi face şi câţiva paşi pe străduţele din Centrul Vechi. O să găsiţi câteva minunate. Revenind, Turnul Templierilor a fost construit de către Cavalerii Templieri undeva în secolul XII. După mulţi ani de construcţii au ajuns să aibă o clădire principală, un hambar, un beci, chiar şi o moară, dar şi turnul pe care-l vedeţi voi în poze. După suprimarea templierilor, lucru care se întâmplă la 22 Martie 1312 din ordinul Papei Clement (la presiunile Regelui Filip al IV-lea cel Frumos), turnul a fost cedat, iar în prima fază a fost închiriat către diverse persoane. În 1673 a revenit în întregime municipalităţii (nu degeaba, ci cu un contract de închiriere la acea perioadă), şi, după alți ceva ani, începând cu 1987, Turnul Templierilor a devenit monument istoric.

Mai multe detalii și imagini în continuare

Înainte de a vă spune cam ce e de vizitat în această parte din sudul Franţei hai să începem cu câteva cuvinte despre Hyeres. Este un orăşel situat în „judeţul” Var, în regiunea Provence (da, acolo de unde tot vedeţi voi poze cu acele frumoase câmpuri de lavandă), pe Coasta de Azur, un oraş cu aproximativ 56.000 de locuitori. Dacă ajungeţi, şi dacă mai era nevoie să spun, marea pe malul căreia o să faceţi plajă este Mediterana. Tot aici o să găsiţi şi trei insule, Porquerolles, Port – Cros, și Île du Levant, insule care clar merită vizitate. Ce ar mai trebui să ştiţi despre Hyeres? I se spune şi Oraşul Palmierilor. Şi nu doar pentru faptul că oriunde te învârți dai de palmieri, ci şi pentru faptul că, de aici, cam 100.000 de palmieri sunt exportaţi anual către diverse țări.

Primul pe listă în vizitele voastre ar trebui să fie Parcul Sainte Claire. A fost construit în anul 1849 de către Olivier Voutier, ofiţer al Marinei Franceze şi, în acelaşi timp, arheolog, de altfel, şi cel care a descoperit în 1820 statuia lui Venus din Milo. Revenind, parcul a fost construit pe locul unei foste mănăstiri, de-a lungul timpului acesta aparținând şi scriitoarei americane Edith Wharton, iar în 1957 parcul a fost cumpărat de către municipalitate. De ce e de văzut acest parc (ca de altfel mai toate parcurile din această zonă, şi, mai ales, dacă-l vedeţi imediat după ce a plouat)? Pentru că este extrem de frumos, pentru că atunci când plouă totul parcă prinde viaţă, pentru că în aceste parcuri există un miros. Un miros plăcut, parcă de parfum. Poate nu degeaba francezii au fost şi sunt consideraţi maeştri ai parfumurilor. 🙂

Citește și vezi mai multe imagini în continuare

E un film în care, poate, mulţi se vor regăsi. Pentru unii, amintiri, pentru alții, nou… E un film făcut în anul 1970. Aşa arăta Vasluiul în acei ani. Ce am încercat eu? Să fac o comparaţie între acei ani şi cei în care trăim, comparație pe care o vedeţi şi în pozele de mai jos.

Filmul pe care-l vedeţi l-am găsit la Andrei Beşliu, cel care, de altfel, este şi omul care se ocupă de contul Vasluiul Comunist pe Facebook. Andrei s-a născut în Vaslui, este arhitect şi lucrează în advertising de vreo 15 ani, iar de vreo 20 de ani s-a mutat în Bucureşti. Iar proiectul Vasluiul Comunist l-a început singur în urmă cu câţiva ani.

Nu în ultimul rând, vreau să vă spun că toate aceste cadre pe care le vedeţi în film au fost realizate în 1970 de către fotograful ieşean Ioan Matei Agapi şi de către Dumitru Jijie. Iar vocea de pe fundal este tot a domnului Jijie, un om deosebit, pe care-l cunosc destul de bine, în perioada copilăriei mele fiindu-mi şi profesor de chitară. 🙂

Sper să vă placă! Așa cum spuneam la început, sper să vă regăsiți în el. Și sper ca, după anii ce vor trece, să continuie cineva acest pararelism. 🙂

PS: Filmul a fost restaurat aproape integral de către Muzeul Judeţean Vaslui

Mai multe imagini în continuare. Citește restul articolului