Dacă se poate spune aşa… Deşi am ajuns la Valencia cu treabă, era păcat să nu vizitez puţin oraşul. Aşa că, împreună cu amicii Roxana, Mihai, Andrei, Sebi şi Răzvan, am rupt câteva ore pentru a merge să vedem în principal ceea ce se cheamă Ciudad De Las Artes Y Las Ciencias, sau The City of Arts and Sciences, sau, mai pe româneşte, Oraşul Artelor şi Ştiinţelor. Am zis în principal, pentru că am batut cu pasul şi câteva din cele mai cunoscute şi scumpe străzi din Valencia, dar şi câteva din străduţele vechi ale oraşului.

Am stat la Las Arenas, un hotel de 5 stele, aflat pe malul mării şi nu chiar în centrul Valenciei, însă un hotel care merită toate laudele din partea mea. Nu mă întrebaţi de preţuri, că n-am nici cea mai vagă idee, însă, din câte am văzut, nu e un hotel tocmai ieftin. Cu toate astea, pentru cei care-şi permit, cred că merită. De ce spun că merită? Păi uitaţi-vă la cum arăta şi exteriorul, dar şi camerele. Găsiţi poze niţel mai jos.

Spuneam că am fost şi am văzut Oraşul Artelor şi Ştiinţelor. Pentru cei care nu ştiu, “Oraşul” este conceput în stil cât se poate de modern şi cuprinde 5 mari clădiri. De fapt, probabil, un arhitect ar numi toate aceste clădiri „5 mari elemente”. Şi aceste elemente sunt: Hemisferic (Emisfericul, cinema iMax şi proiecţii digitale), Umbracle (un fel de grădina botanică şi o parcare auto impresionantă), Príncipe Felipe Science Museum (centru destinat expoziţiilor ştiinţifice), Oceanografico (cel mai mare acvariu din Europa, cu peste 500 de specii marine) şi, nu în cele din urmă, Palau de les Arts Reina Sofía (locul unde au loc tot felul de spectacole de operă, teatru etc). Complexul arată minunat. Cu toate astea, există ceva care dă cu minunăţia de pământ. Un kitsch care nu avea ce căuta în acest complex, deşi mulţi găsesc că e interesant: în mijlocul apei, tronează un dinozaur cât toate zilele, care se mai şi mişcă. Din punctul meu de vedere, dacă animalu’ nu era acolo, era perfect. Totul arată perfect. 🙂

Mai spuneam că, în graba noastră, am văzut şi nişte străduţe mai mult sau mai puţin cunoscute, mai mult sau mai puţin scumpe, însă cu oameni liniştiţi, sau care cel puţină arătau aşa, cu turişti, cu poliţişti călare, cu magazine de suveniruri, cu tot ce trebuie pentru că oraşul Valencia să fie Valencia. E un oraş frumos, pe care nu am avut timp să-l descopăr aşa cum aş fi vrut. Din două motive: timpul şi faptul că mi-au fost pierdute bagajele. Dar despre asta într-un alt articol, în care o să vă dau şi câteva mici sfaturi. 🙂

PS: Şi pentru că invitaţia celor de la Michelin ne-a dus pe circuitul Ricardo Tormo, am urcat şi până în tribune unde am făcut câteva poze celor care se antrenau. 😀

Mai multe imagini în continuare Citeşte restul articolului

Da, plec în ultima excursie #dinRomania de anul acesta. Redescoperă România e un proiect care mi-a plăcut de la început. Nu l-am descoperit pe traseu… Mi-a plăcut din prima clipă. L-am promovat cât am putut, am scris România când am putut, am încercat să-l ajut cum am putut, chiar şi atunci când a fost făcut pe două roţi. Acum, fac şi eu parte din echipă. Şi abia aştept.

Cum să nu-ţi placă un asemenea proiect? Cum? E tare plăcut să descoperi locuri pe care nu le-ai mai văzut. Mai ales când vine vorba despre ţara ta. Şi nu numai asta. Uitaţi-va şi la cât de apreciat a fost. Mai întâi Internetics 2010, apoi, două premii la Webstock. Ştiţi că nu suntem singurii care am considerat că merită atenţie? Ia uitaţi ce premiu frumos a luat la Digital Communication Awards 2011, la categoria Online Strategy of the Year. Adică a bătut doi “grei”: Carl Zeiss şi Ritter Sport… Iar zilele trecute, a fost nominalizat la Golden Drum. Huh? Ce ziceţi de asta? 🙂

Unde mergem? Mergem să redescoperim Banatul. Exceptând Timişoara, e o zonă pe care nu prea o cunosc, deci, cel puţin pentru mine, e cât se poate de bine. Apoi, din câte am văzut la Bobby, ne retragem undeva aproape de Bucureşti, să ne vedem cu toţi cei care au participat până acum în Redescoperă România. Un fel de reîntregirea familiei. 😀

Echipa din acest tur? Ui’ niţel mai jos: 🙂

Citeşte restul articolului

Am lăsat pentru final Sighetu Marmaţiei, pentru că aici ne-am petrecut o zi întreagă. La prima vedere, nu pare un oraş în care să ai ce face atât de mult timp, dar când ne-am uitat la ceas după ce terminasem cu toatele, se făcuse 17:00. Un orăşel simpatic, cu două străzi principale cu sens unic, una de dus, cealaltă de întors. Am parcat frumos în centru, am întrebat doi reprezentanţi ai poliţiei de unde îmi iau bilet de parcare, s-au uitat lung la mine, mi-au spus că, probabil, găsesc la chioşcul de ziare din faţa mea, vânzătoarea de la chioşc s-a uitat la fel de lung la mine când am cerut un bilet pentru o zi întreagă (costă 5 lei). Să înţeleg că sunt printre puţinii care fac asta? Nu mai contează… Şi-am luat-o la pas prin oraş.

Prima oprire? Evident, Memorialul. Însă, până acolo, am dat şi peste Casa Memoriala Elie Wiesel, membru al Academiei Americane de Artă, profesor la catedra de Ştiinţe Umaniste din Boston, Doctor Honoris Causa a 55 de universităţi din întreaga lume şi, poate cel mai important, laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1986.

Revenind la Memorial, nu ştiu… Nu cred că m-a impresionat ceva mai mult în viaţa asta. Dacă până acum nu mă deranja să aud că “mai bine era pe vremea comunismului”, după ce-am văzut acolo, nu prea pot să mai ascult vorbele astea… Am intrat, şi vocea Anei Blandiana a început să ne prezinte ce putem vedea în muzeu. O s-o auziţi şi voi în filmuleţul de mai jos. Vocea ei, dar şi ce e acolo, m-a făcut să mă simt ciudat şi, în acelaşi timp, mic… Mic de tot…

Deşi nu are vreo legătură, cât am stat acolo am avut în nas doar miros de carne arsă… Liniştea, sunetele uşilor de la celule, pereţii, plasele puse la fiecare nivel pentru ca vreun puşcăriaş să nu se arunce, faptul că nişte oameni, cunoscuţi, sau mai puţin cunoscuţi au stat şi au murit acolo, faptul că, pe unii dintre ei, îi criticăm fără s-avem nici cea mai mică idee ce-au pătimit, felul în care Viteaza din Nucşoara, sau aşa cum mai mulţi o ştiu, Elisabeta Rizea, povesteşte ce a trăit aici, celula în care a murit Iuliu Maniu, metodele de tortură de acolo şi liniştea în care se aude o maşină de scris, “neagra” sau celula de pedeapsă, hârdăul (deci cum hârdăul…?!) în care se ducea mâncarea (lăturile) celor închişi, celula în care a murit Gheorghe Brătianu…toate, dar absolut toate îţi dau un sentiment de teamă, de frică, de micime, de tot ce vreţi.

Citeşte restul articolului

Casa Olarului din Baia Sprie e şi locul în care am vrut să ne cazăm în prima fază, numai că în perioada respectivă nu mai erau locuri. Atât de mult m-a atras locul ăsta şi ceea ce face Daniel Leş, încât am zis că dacă tot nu am putut sta acolo, măcar să mergem să-i vedem atelierul şi să-l cunoaştem. Din păcate, dacul nostru nu era acasă şi am rămas doar cu vizita la atelier, dar care a meritat din plin. Cum n-am rezistat, am cumpărat şi măscuţă pe care o vedeţi în poze, dar şi o ramă foto care arata într-un mare fel. Omul ăsta pune atâta suflet în lucrările sale, încât n-ai cum să nu observi asta. De fapt, omul ăsta pune mult suflet în orice. Uitaţi-vă numai cum povesteşte. Şi mergeţi să-i vedeţi atelierul. Iar dacă-l prindeţi acasă, e şi mai bine. Trebuie să-l vedeţi. Şi nu doar pentru premiile pe care le-a obţinut, ci si pentru ceea ce face. E singurul ceramist din România care face ceramică figurativă. Şi, până la urmă, e unul din oamenii care m-au făcut să merg în Maramureş… 🙂

Citește restul articolului

Ca să poţi spune că ai văzut Maramureşul, trebuie să ştiţi că fără minim 5 zile de perindat în zonă, e mult prea puţin. Şi chiar şi în 5 zile, nu reuşeşti să acoperi tot ce e de văzut. Săpânţa, Sighet, Cimitirul Săracilor, Cimitirul Evreiesc, Muzeul Satului Maramureşean, Mocăniţa, Poienile Izei, Creasta Cocoşului, Cascada Cailor, Bârsana, Instalaţiile Hidraulice Ţărăneşti sau Centrul de Artă Populară din Sârbi, Casa Olarului din Baia Sprie, sunt doar câteva din locurile care merită văzute în Maramureş. O să scriu pe rând despre fiecare (exceptând Mocăniţa şi Cascada Cailor unde nu am ajuns), probabil în două-trei articole, dar mai întâi vreau să scriu puţin despre oamenii din zonă.

M-am plimbat ceva prin ţara asta. Mai peste tot. Însă oameni ca-n Maramureş, n-am văzut nicăieri. Vorbeam cu Gabi şi cu Ramona într-una din seri, la masă, noi lăudând în stânga şi-n dreapta, ei spunând că au şi ei uscăturile lor. Nu zic că nu-i aşa. O fi. Însă noi, cât am stat în Maramureş, n-am fost deranjaţi nici măcar o secundă de vreun om. Din contră, unde am avut de întrebat, am întrebat şi ni s-a răspuns mai mult decât frumos, unde am avut nevoie de îndrumări, am fost îndrumaţi fără probleme, oamenii nu-s nervoşi, nu-s supăraţi pe viaţă ca-n alte locuri. Nu spun că n-au probleme. Toţi avem. Însă în zona asta, parcă ştiu să şi le ascundă şi să te facă să te simţi bine. O să vă dau doar câteva exemple ca să înţelegeţi despre ce fel de oameni vorbesc. În prima seară, la 12 noaptea când am ajuns la Pensiunea Doina la care am stat, un grup de tineri sărbătoreau o zi de naştere. Se cunoştea ca Bachus fusese prietenul lor cel mai bun în acea seară. Atât de buni prieteni au fost, încât nu reuşeau să mai desfacă o sticlă cu vin, spunând că dacă sticla aia le mai opune rezistenţă, vor continua cu whisky, că, “mno…se deschide mai uşor”. Par beţivi la prima vedere, aşa-i? Numai că, vedeţi voi, râsetele şi toate astea ale lor, se desfăşurau în şoaptă, fără să deranjeze pe nimeni şi cu Direcţia 5 auzindu-se în surdină. Nici dimineaţa când s-au trezit n-am auzit gălăgie sau vreo manea. Au trecut pe Pasărea Colibri. În cea de a doua seară, alt grup, a sărbătorit o altă zi de naştere. La fel, în linişte şi cu muzica maramureşeană.

Pe stradă, în Sighet, în maşini, surprinzător, dar nu ieşeau zeci de decibeli nici cu Guţa, nici cu „fifti sent” sau „rihana”. Tot muzica lor am auzit-o. Iar cei pe care i-am oprit să-i întreb câte ceva, şi credeţi-mă, au fost şi zugravi şi, probabil, ingineri, toţi mi-au răspuns frumos şi toţi au rămas miraţi că am venit tocmai din Vaslui ca să le calcăm pragul. Aşa că, da, poate Gabi are dreptate, sunt şi uscături, numai că noi, în 5 zile, n-am dat de ele. Poate dăduse cineva cu mătura bine înainte… 🙂

Citește restul articolului

Sunt multe locuri unde te poţi caza în Maramureş. Mult prea multe. Am stat şi am căutat preţ de două zile să vedem unde am putea sta în mica noastră vacanţă. Am ales câteva locuri, le-am pus pe hârtie şi am început să sun la fiecare. Greu cu locurile, frateeee… Foarte greu. Trebuie să mă credeţi că în 2 zile am sunat la 5-6 pensiuni. Nimic… Totul plin. Atunci, am făcut, vorba mea, o nefăcuta. L-am sunat pe Gabi, cu care, până a ajunge în Maramureş, nu mă văzusem niciodată. Cred că era ora 9 seara. Îi explic omului ce vreau (adică o pensiune frumoasă, departe de lumea “civilizată”, unde să aud păsărelele şi apa cum curge, fără fotolii îmbrăcate în piele, fără saună şi alte chestii d’astea), omu’ îmi spune că dă nişte telefoane şi revine. Într-un sfert de oră sună, îmi spune unde şi despre ce e vorba, să-mi arunc un ochi pe site şi, dacă îmi place, să sun şi să stabilesc detaliile cu cei de acolo. Iar “acolo” însemna Pensiunea Doina.

Numai cât m-am uitat la imaginile de pe site, am zis că musai tre’ să fie frumos. Ăsta e locul pe care-l vreau. Am sunat, am vorbit cu doamna Ioana Doina Balazs, o femeie deosebită şi care ştie cum să facă din pensiunea ei un loc din care ori nu-ţi mai vine să pleci, ori în care vrei să revii cât mai repede cu putinţă. Femeia asta, cu toate problemele pe care le poate avea un om, şi, după cum bine ştiţi, un om poate avea multe, o să te facă să te simţi minunat la ea acasă. O să-ţi zâmbească, deşi, poate, nu-i tocmai momentul în care îi vine să zâmbească. O să încerce să-ţi ofere răspunsul la orice întrebare legată de Maramureş şi de ce se poate vizita. Mai mult, o să-ţi răspundă şi la telefon, la 12 noaptea, în cazul în care te rătăceşti şi nu reuşeşti să nimereşti drumul către pensiune, aşa cum am păţit noi. Iar oamenii care se ocupă de tine la pensiune nu sunt mai departe de dumneaei.

Citeşte restul articolului