Sau nu… Dar asta e doar în funcţie de voi şi de ce aşteptări aveţi de la un orăşel aflat la malul mării în sudul Franţei. Cum am ajuns acolo? Simplu! Și complicat, în acelaşi timp. Oricum, dacă m-aţi fi întrebat pe mine cu aproximativ o lună în urmă, Franţa era ultima țara pe care aş fi vizitat-o în viaţa asta. Nu pentru că nu merită… Ci doar pentru că m-am gândit că e foarte aprope de noi şi o pot vizita oricând, plus că nu-mi place foarte mult limba. Acum? M-aş întoarce oricând acolo. 🙂

Revenind, de ce simplu? Păi, de ceva vreme mă tot uit la pozele din La Ciotat pe care le pune bunul amic Ioan T. Morar pe contul lui de twitter. Cine este Ioan T. Morar? Nu cred că mai e cazul să vă spun. Probabil ar trebui să scriu măcar o carte despre cine este el. 🙂 Iar pentru cei care nu-l cunosc, Google vă stă la dispoziţie. Bun! După ce le-am văzut (pozele), şi după multe discuţii cu el legate şi de alte aspecte, oarecum la invitaţia lui de a vizita acea zonă, ne-am hotărât să mergem să-l vizităm şi să vedem locurile. 🙂

De ce complicat? Pentru că traseul nostru a fost ceva de genul tren – autobuz – avion – avion – autocar – tren – maşina. Şi vă explic mai jos cu tot cu costurile de rigoare.

Pentru a ajunge în Hyeres, dacă nu sunteţi din Bucureşti, evident, trebuie mai întâi să luaţi trenul. Din Gara de Nord, pentru a ajunge la aeroport, puteţi lua autobuzul 780 (cam 3.5 lei biletul). Am ajuns la avion. Noi am ales o versiune cu escală în Bruxelles Charleroi. Până acolo am zburat cu Wizz Air, de acolo şi până în Franţa am zburat cu Ryanair. Cost total pentru două persoane dus-întors a fost de 352 euro, biletele fiind cumpărate cu ajutorul unor mai vechi cunoştinţe ale noastre, cu care am mai colaborat, Cristina Suciu, Iulia Oprescu şi Veronica Cranta, 3 fete inimoase de la Tavel Mama, care vă vor ajuta întotdeauna cam cu ce vacanţă v-aţi dori voi şi vă vor răspunde la orice mail de care aveţi nevoie. Şi credeţi-mă, nu vă mint cu nimic! Chiar sunt nişte persoane deosebite şi la care puteţi apela când aveţi nevoie. 🙂

Şi-am ajuns în Franţa… (more…)

Neața! Atât voiam să-ți spun: Macanache e Dumnezeu!

Îl știi? Nu? E, n-ai de unde… Oricum, șefu’ (sau, mai mult, șefa), atât îți spun: să nu te superi, dar ăsta e un articol scris pentru toți cei care n-au curajul sau n-au unde să-l scrie. Indiferent că-s bugetari (în special bugetari), corporatiști, zilieri etc.

E un articol și o melodie pentru oamenii care chiar muncesc, dar pe care nu-i bagă nimeni în seamă. Sau îi bagă (în seamă), dar cine știe pe unde…

Așa-i că din când în când vă mai uitați la paginile la care ați dat like în decursul timpului și ați avut un moment în care să vă întrebați „când Dumnezeu am dat eu like acestei pagini”? Eu am pățit-o și știu mulți care au pățit la fel. Ei, cam despre asta e articolul de azi. Despre promovarea unei pagini de Facebook prin intermediul Facebook. Da, aia cu bani. Și să încep povestea.

Săptămâna asta am făcut un test. Am vrut să văd ce se întâmplă cu o pagină de Facebook atunci când plătești pentru promovare. Și o să vă spun de la început că Facebook nu vă păcălește. Pentru banii pe care-i dați, Zuckerberg și băieții lui fac cu banii voștri exact ce vă spun. Nu mint cu absolut nimic. Numai că lucrurile nu stau chiar așa. Sau, mai bine spus, tu, în comparație cu ei, înțelegi altfel promovarea. 🙂

Bun! Mai întâi, după cum bine puteți vedea din prima imagine de mai jos, trebuie să-ți alegi un text care să te reprezinte, apoi domeniile de interes și țările unde dorești să fii promovat. Urmează pasul al doilea (imaginea 2), unde-ți alegi persoanele țintă (femei, bărbați sau ambii) și limitele de vârstă între care să se încadreze acei oameni.

Și, nu în cele din urmă, bugetul pe care ți-l permiți. Eu am ales un buget de 4 lei pe zi (cel mai mic fiind de 2 lei pe zi) și perioadă de promovare timp de 7 zile. Aici trebuie să știți că, în funcție de țările pe care ți le alegi, numărul de like-uri pe care ți-l promit cei de la Facebook poate crește sau poate scădea. În cazul meu, pentru cele 5 țări (România, Italia, Spania, Portugalia și Franța), ei mi-au promis între 2 și 8 like-uri în fiecare zi. Și s-au ținut de cuvânt. Am avut în fiecare zi undeva către maxim, adică 7-8 like-uri.

Citește restul articolului

…şi, deopotrivă, domnul Radu Paraschivescu. Ştiţi bine că mie-mi place mult să scriu despre expresiile româneşti şi nu doar despre cele româneşti. Scriu despre ele, încerc să mi le explic, încerc să vi le explic, dacă nu ştiu pun întrebări în articole, încerc pe cât se poate să le las scrise şi pentru cei care vin din urmă. Şi să nu credeţi că lumea nu-i interesată. Văd lucrul ăsta în dashboard-ul blogului. Adică văd ce au mai căutat cei interesaţi şi cum au ajuns pe blogul meu.

Sigur… nu-s cel care a inventat expresiile româneşti, nu-s singurul care scrie despre ele. Oricine poate scrie şi vorbi despre ele. Şi e firesc să fie aşa. Nimeni nu a înregistrat expresiile româneşti la OSIM, nu? Dacă ar fi ceva de spus e doar faptul că sunt, poate, printre puţinii care s-au gândit să facă un astfel de blog. Dar asta e cu totul altă discuţie.

Să revenim… Se făcea prin luna lu’ octombrie 2014 că domnul Ioan T. Morar îmi dădea ca temă un articol pe care să-l dezbat pe blog, articol al cărui titlu era A da sfoară-n ţară. Pe lângă explicaţia titlului, în articol am mai făcut o paralelă şi cu expresia A drege busuiocul. Că aşa-mi venise mie bine, să pun într-un articol nişte expresii care nu sunt corect folosite.

Pe 06.04.2015, fără să vreau, dar ajutat de a mea cumnată, descopăr un articol publicat pe Digi24, unde domnul Radu Paraschivescu, ce să vezi, dezbate aceleaşi expresii despre care scrisesem eu cu ceva vreme în urmă. Fix aceleaşi. Foarte frumos! Şi mă bucur că a făcut ca acele două expresii să ajungă la cât mai multă lume pentru a putea fi folosite corect.

O singură întrebare am: Citește restul articolului

Prin 2011, când Redescoperă România pe 2 roţi (împreună cu Sebi şi Robert) a ajuns la Vaslui, Curţile Domneşti din Vaslui arătau aşa. Şi, chipurile, era un şantier arheologic…

După doi ani, în 2013, au început să se întâmple lucruri. Şi, acelaşi sit pe care l-aţi văzut mai devreme, a început să arate aşa. Acum, în 2015, Situl arheologic Curtea Domnească din Vaslui e gata şi arată cam cum vedeţi în pozele de mai jos.

Complexul pe care-l vedeţi se află lângă Biserica Domnească „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul”, biserică ctitorită de către Ştefan cel Mare, construită în 1490 pe locul unei biserici mai vechi şi reconstruită în 1820 de către Maria Cantacuzino, văduva logofătului Costache Ghiga şi proprietar al târgului Vaslui.

Ce e trist? Doar faptul că a trebuit să treacă atâta timp până când locul ăsta uitat de lume să fie băgat de cineva în seama şi sa fie refăcut. Ce e frumos? Că e gata şi arată foarte bine. E un mic colţ de linişte pentru oraş, e un loc unde am văzut deopotrivă bunici, părinţi şi nepoţi ieşiţi la plimbare. E, până la urmă, încă o bucată de pământ în Vaslui care nu a rămas uitat şi pe care s-a refăcut ceva. 🙂

Ce mă bucură? Faptul că târgul ăsta, aşa mic cum e el, începe să devină din ce în ce mai frumos!

PS: Tot aici am găsit şi o expoziţie a pictorului vasluian Lucian Spiridon. Sincer? M-am uitat atent, şi-mi place ce a lăsat mâna şi pensonul lui pe pânză. 🙂

Citește restul articolului