Mi-era dor să scriu un articol care să aibă rost. Nu că până acum aș fi scris altfel, mai ales dacă ar fi să fac referire la Expresiile Românești. Dar articolul ăsta e altceva. Acum două zile am fost la lansarea unui album de fotografie și a unui film. Nimic interesant până aici, o să spuneți. Ei bine, nu-i chiar așa. Vreau să vă contrazic spunându-vă că două ore, cât a durat evenimentul, am avut senzația că m-am întors în copilărie. Și asta are rost. Două ore am avut în nas miros de mere și gutui, de pelin, de lemn proaspăt lucrat, de bucate făcute de bunicii mei, de iarbă proaspăt cosită… Și asta are rost! Pentru că mi-e dor de toate astea! De asta are rost!

E și un vinovat pentru toate astea. Da, îl fac vinovat, dar îi mulțumesc atât de mult pentru că ne-a făcut să venim până la Iași. Se numește Răzvan Voiculescu și este cel care, alături de alții, rostuiește. Mie așa mi-a plăcut să-i spun, el spunându-mi că, mai degrabă, îi caută pe cei care o mai fac. 🙂

Ce face, mai exact? Caută oameni pe care nu-i vedeți zilnic pe stradă. Caută oameni frumoși, oameni care par că nu mai există, oameni care încă mai aduc frumosul în suflete, care cu degetele lor (sau nu, dar asta o să înțelegeți doar dacă veți merge la lansări, să-i vedeți filmulețele sau să-i cumpărați cartea) fac lucruri minunate. Oameni cărora le e dor de rost. Sau nouă ne e?!

Pentru că așa se numește ultima carte lansată de Răzvan Voiculescu: Dor de ROST. Două cuvinte care, așa cum spunea la lansare profesorul George Bondor, sunt atât de simple, dar atât de pline de context. Dor de ROST este (din punctul meu de vedere) ceea ce așteptam de ceva vreme. Este „locul” în care Răzvan a reușit să adune câtiva oameni păstrători de rost. Pe care trebuie să-i vedeți, fie că vorbim despre cartea lui, fie că mergeți în drumurile voastre până la fiecare acasă să le bateți la poartă. Răzvan spunea că o să rămâneți suprinși de cât de bine veți fi primiți. Și mai spunea ceva, Citește restul articolului

Mulți dintre voi nu știu cine e Marius Matache. Păcat… Dar nu e păcat dacă ascultați câteva dintre piesele lui. Make, prietenul meu (dacă-mi permite el să-i spun așa), este în primul rând chimist. Sau folkist? Folkist… Oare e corect spus?! Nu știu, dar îmi place piesa Alexandrei Andrei & Cosmin Vaman, De ce n-apar folkistii la televizor.. Poate de asta nici Make n-apare. Sau poate că e chimist și suntem extrem de puțini cei care-am iubit chimia în școală?! Damn… Mă pierd și mă îndepărtez de subiect. 🙂

Revenind, chimistu’ și folkistu’ Marius Matache urmează să-și lanseze noul album. Ați fi zis că albumul e posibil să se numească Alchimistu’. Nu, aia e altceva. Și nu cred că Make are vreo legătură cu Coelho. Dar sunteți p-aproape. Albumul se numește Alchimie. Și eu deja am ascultat una dintre piese, Azi plouă. Da, na, ce să fac, trebuie să dau din casă. 🙂

Partea bună e că piesa sună bine, la fel ca și piesele din primul lui album, Hoinar prin Piața Matache. Nu știu încă și restul pieselor de pe albumul Alchimie, dar știu sigur că vor suna la fel de bine. Cel puțin la fel de bine ca piesa mea preferată de pe primul album, Ce de vaci în București. Nu că-n restul țării n-ar fi. Vaci și boi…:)

Bun! Ce vrea Make? Citește restul articolului

Până aici totul e bine. Acum… Sunteţi pregătiţi pentru a merge cel puţin 15 kilometri pe jos? Aveţi în picioare încălţările potrivite (pentru nisip, asfalt, pietriş etc)? Atunci vă invit în The Giens peninsula. Este exact locul în care veţi descoperi şi Drumul Sării, unde o să găsiţi o mică deltă cu multe păsări, inclusiv renumitele flamingo roz din această parte e ţării, dar şi locul unde se adună nişte frumoşi nebuni pe care o să-i vedeţi ba pe placa de surf, ba făcând kitesurfing. Oricum, e locul în care se adună profesioniştii. De ce? Pentru că, din câte am văzut, aici nu încetează niciodată să bată vântul. Și când spun “bată” nu mă refer la “a adia”. Aici vântul te dă jos. Apoi, de ce se numeşte Drumul Sării? Încă nu mi-e foarte clar. Dar de un lugru sunt sigur: nisipul este alb şi foarte fin. Oricum, trebuie să bateţi nişte kilometri pe jos dacă sunteţi veniţi în zona asta. Chiar merită!

Drumul Sării vă ia cam o zi, aşa că a doua zi nu ştiu dacă veţi mai fi în stare să mergeţi foarte mult pe jos. Și vă invit în centrul vechi al Hyeres-ului, loc unde o să puteţi vedea Turnul Templierilor, sau, aşa cum îl numesc francezii, Tour des Templiers, sau Chapelle Saint-Blaise. Bine… dacă vă ţin picioarele (după plimbarea de ieri), după un mic dejun cu o cafea şi cu un croissant, puteţi face şi câţiva paşi pe străduţele din Centrul Vechi. O să găsiţi câteva minunate. Revenind, Turnul Templierilor a fost construit de către Cavalerii Templieri undeva în secolul XII. După mulţi ani de construcţii au ajuns să aibă o clădire principală, un hambar, un beci, chiar şi o moară, dar şi turnul pe care-l vedeţi voi în poze. După suprimarea templierilor, lucru care se întâmplă la 22 Martie 1312 din ordinul Papei Clement (la presiunile Regelui Filip al IV-lea cel Frumos), turnul a fost cedat, iar în prima fază a fost închiriat către diverse persoane. În 1673 a revenit în întregime municipalităţii (nu degeaba, ci cu un contract de închiriere la acea perioadă), şi, după alți ceva ani, începând cu 1987, Turnul Templierilor a devenit monument istoric.

Mai multe detalii și imagini în continuare

Înainte de a vă spune cam ce e de vizitat în această parte din sudul Franţei hai să începem cu câteva cuvinte despre Hyeres. Este un orăşel situat în „judeţul” Var, în regiunea Provence (da, acolo de unde tot vedeţi voi poze cu acele frumoase câmpuri de lavandă), pe Coasta de Azur, un oraş cu aproximativ 56.000 de locuitori. Dacă ajungeţi, şi dacă mai era nevoie să spun, marea pe malul căreia o să faceţi plajă este Mediterana. Tot aici o să găsiţi şi trei insule, Porquerolles, Port – Cros, și Île du Levant, insule care clar merită vizitate. Ce ar mai trebui să ştiţi despre Hyeres? I se spune şi Oraşul Palmierilor. Şi nu doar pentru faptul că oriunde te învârți dai de palmieri, ci şi pentru faptul că, de aici, cam 100.000 de palmieri sunt exportaţi anual către diverse țări.

Primul pe listă în vizitele voastre ar trebui să fie Parcul Sainte Claire. A fost construit în anul 1849 de către Olivier Voutier, ofiţer al Marinei Franceze şi, în acelaşi timp, arheolog, de altfel, şi cel care a descoperit în 1820 statuia lui Venus din Milo. Revenind, parcul a fost construit pe locul unei foste mănăstiri, de-a lungul timpului acesta aparținând şi scriitoarei americane Edith Wharton, iar în 1957 parcul a fost cumpărat de către municipalitate. De ce e de văzut acest parc (ca de altfel mai toate parcurile din această zonă, şi, mai ales, dacă-l vedeţi imediat după ce a plouat)? Pentru că este extrem de frumos, pentru că atunci când plouă totul parcă prinde viaţă, pentru că în aceste parcuri există un miros. Un miros plăcut, parcă de parfum. Poate nu degeaba francezii au fost şi sunt consideraţi maeştri ai parfumurilor. 🙂

Citește și vezi mai multe imagini în continuare

E un film în care, poate, mulţi se vor regăsi. Pentru unii, amintiri, pentru alții, nou… E un film făcut în anul 1970. Aşa arăta Vasluiul în acei ani. Ce am încercat eu? Să fac o comparaţie între acei ani şi cei în care trăim, comparație pe care o vedeţi şi în pozele de mai jos.

Filmul pe care-l vedeţi l-am găsit la Andrei Beşliu, cel care, de altfel, este şi omul care se ocupă de contul Vasluiul Comunist pe Facebook. Andrei s-a născut în Vaslui, este arhitect şi lucrează în advertising de vreo 15 ani, iar de vreo 20 de ani s-a mutat în Bucureşti. Iar proiectul Vasluiul Comunist l-a început singur în urmă cu câţiva ani.

Nu în ultimul rând, vreau să vă spun că toate aceste cadre pe care le vedeţi în film au fost realizate în 1970 de către fotograful ieşean Ioan Matei Agapi şi de către Dumitru Jijie. Iar vocea de pe fundal este tot a domnului Jijie, un om deosebit, pe care-l cunosc destul de bine, în perioada copilăriei mele fiindu-mi şi profesor de chitară. 🙂

Sper să vă placă! Așa cum spuneam la început, sper să vă regăsiți în el. Și sper ca, după anii ce vor trece, să continuie cineva acest pararelism. 🙂

PS: Filmul a fost restaurat aproape integral de către Muzeul Judeţean Vaslui

Mai multe imagini în continuare. Citește restul articolului